zelender

luni, 29 noiembrie 2010

Creatura fantastica din Thailanda

O serie de fotografii, prezentând o creatură stranie găsită în Thailanda, au apărut pe site-ul Wonders World. Nu se ştie încă ce ar reprezenta exact această creatură: unii sugerează că ar putea fi un fetus de vacă, pe când sătenii din Thailanda cred că e o creatură ce deţine puteri speciale.
Fotografia de la începutul articolului nu cred că are nevoie de prea multe comentarii. Ea ar merita să se afle pe paginile tuturor ziarelor şi revistelor importante din lume. Sătenii din Thailanda, acolo unde a fost descoperită creatura, au început s-o venereze. Ei i-au adus ca ofrandă sucuri şi i-au aprins în jurul său beţişoare parfumate. I-au adus chiar şi un ventilator, pentru ca acest trup misterios să fie bine păstrat, pentru a fi analizat de oamenii de ştiinţă.
Alte fotografii cu această creatură fantastică, le puteţi vedea AICI: http://www.wonders-world.com/2010/11/strangest-creature-found-on-e
http://singurafelina.blogspot.com/

duminică, 28 noiembrie 2010

Hitler: Fara petrolul din Romania nu atacam URSS-ul

În iunie 1942, în plin război mondial, Adolf Hitler face o vizită neaşteptată în Finlanda. Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deşi se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părţi, un microfon „uitat” deschis de către radioul naţional din Finlanda îl va înregistra pe Hitler având o discuţie neprotocolară cu mareşalul Mannerheim. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar şi importanţa strategică pentru Wehrmacht a României.

Pretextul utilizat de Hitler pentru a merge în Finlanda a fost ziua de naştere a mareşalului şi comandantului suprem al forţelor armate finlandeze, Carl Gustav Mannerheim. Luaţi prin surprindere de vizita lui Hitler, finlandezi au evitat să îi facă o primire oficială Fuhrerului. Liderii finlandezii au ales ca loc pentru discuţii un vagon restaurant ce se afla în apropierea aeroportului militar de la Immola, din sud-estul Finlandei.
Conform radioului finlandez, întâlnirea a durat o oră şi a avut două părţi. In prima dintre acestea, care trebuia înregistrată de radio, Hitler a ţinut un scurt discurs şi un toast în onoarea mareşalului Mannerheim. În cea de a doua parte, urmau să aibă loc discuţii particulare între Hitler şi Mannerheim. Hitler n-a ştiut însă că şi acestea au fost înregistrate.
Înregistrarea făcută atunci a fost ţinută secretă în arhivele radioului finlandez până în 2004.

Inamicul comun: URSS

Răceala cu care a fost primit Hitler în Finlanda are şi o altă explicaţie. O mare parte din opinia publică finlandeză era reticentă în ceea ce priveşte o eventuală alianţă cu Germania. Finlandezii s-au aşteptat ca Hitler să le propună o ofensivă comună contra URSS-ului, ceea ce încălca flagrant linia adoptată de conducerea finlandeză de a nu lupta pe teritoriul sovietic. De altfel, Finlanda nu voia să piardă capitalul de simpatie internaţională pe care şi-l câştigase în urma atacului sovietic.
De partea cealaltă, prin vizita în Finlanda, Hitler voia probabil să se asigure că Finlanda va continua să lupte contra sovieticilor ţinând pe loc trupe ale Armatei Roşii, care, altfel, puteau fi transferate pentru a lupta contra Germaniei. Este posibil ca Hitler să le fi propus oficialităţilor finlandeze o implicare mai puternică în războiul contra URSS, dar aceştia să fi refuzat. Din înregistrare, care se termină brusc, lipseşte însă o astfel de discuţie.

Contextul militar al vizitei

După marea contraofensiva lansată de forţele ruseşti pe 5 decembrie 1941, pe frontul de Est, trupele germane au fost împinse din faţa Moscovei înapoi înspre oraşul Smolensk. Ofensiva rusă a fost oprită cu mari pierderi de către armata germană, în februarie 1942, la doar o sută de kilometri de Smolensk. Armata Roşie a reuşit însă să recucerească oraşul Rostov, punct de mare importanţă strategică.
Încurajat de succesul contraofensivei de iarnă,  Stalin hotărăşte lansarea unei noi ofensive asupra poziţiilor germane la 12 mai 1942, în zona Harkov. Ofensiva rusă s-a concentrat pe zona apărată de  Armata VI-a germană condusă de Friedrich von Paulus. După câteva succese iniţiale, ofensiva a fost oprită de germani, care au contraatacat puternic. Printr-o dublă învăluire în zona Harkov, germanii au încercuit un sfert de milion de soldaţi ruşi. În ciuda încercărilor disperate ale ruşilor de a sparge încercuirea, 200.000 de soldaţi ruşi au căzut prizonieri în mâinile germanilor.
În vara anului 1942, Hitler îşi schimbase obiectivul. Cucerirea resurselor petroliere din Caucaz şi ocuparea Stalingradului deveniseră ţintele cele mai importante pentru Wehrmacht, în detrimentul ocupării Moscovei.

Analiza lui Hitler

În înregistrarea făcută publică de radioul finlandez, Hitler face o analiză pertinentă a situaţiei de pe întreg frontul. Recunoaşte că nu a vrut să fie prins într-un război pe două fronturi Vest şi Est. „Vremea” l-a obligat să atace Franţa în primăvara anului 1940 şi nu în toamna lui 1939, aşa cum ar fi dorit. O altă cauză a întârzierii atacării URSS-ului a fost … Italia. Greutăţile întâmpinate de aliaţii italieni, atât în Africa, cât şi (în special) în Albania şi Grecia au obligat de fiecare dată Germania să sară în ajutorul aliatului, ceea ce a dus la o întârziere şi la o scădere a forţei de luptă a Wehrmachtului pe frontul de Est. Hitler mai afirmă că a subestimat puterea şi înzestrarea armatei sovietice şi că a vrut să atace URSS-ul încă din 1940. Momentul hotărâtor în luarea acestei decizii a fost întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic Molotov din august 1939.

Despre România

Deosebit de interesante sunt referirile lui Hitler la adresa României. Fuhrer-ul recunoaşte tranşant faptul că nici măcar nu s-ar fi gândit să atace URSS-ul fără petrolul românesc. În lipsa celor  cinci milioane de tone de petrol românesc, Wehrmachtul ar fi fost blocat. Coşmarul cel mai mare a lui Hitler era legat de o posibilă ocupare a României de către URSS în vara anului 1940. Insistenţele lui Molotov în legătură cu garanţia pe care o dăduse Germania statului român l-au făcut pe Hitler deosebit de suspicios în legătură cu posibilele intenţii agresive ale lui Stalin la adresa României.
Din nefericire, înregistrarea se opreşte la momentul în care Hitler îi relatează lui Mannerheim răspunsul pe care i l-a dat lui Molotov în privinţa garanţiilor acordate României.

Transcriptul înregistrării conversaţiei lui Hitler cu Mannerheim -  4 iunie 1940

Hitler: … Nici noi n-am ştiut chiar foarte exact ce dimensiuni monstruoase avea înarmarea acestui stat (URSS, n.r.)
MannerheimNoi nu ne-am imaginat deloc aşa ceva în Războiul de Iarnă. În războiul de iarnă nu ne-am fi închipuit asta, desigur că aveam impresia că sunt bine înarmaţi, dar nu aşa de bine cum erau în realitate. Iar acum nu mai există niciun dubiu asupra intenţiilor lor.
HitlerE foarte clar. Au cea mai monstruoasa înarmare la care se pot gândii oamenii. Deci dacă mie mi-ar fi spus cineva că un stat poate alinia 35.000 de tancuri, atunci i-aş fi răspuns: “Aţi înnebunit!”
Mannerheim35.000?
Hitler: 35.000 de tancuri. Până acum am distrus peste 34.000 de tancuri. Dacă mi-ar fi spus cineva lucrul acesta, i-aş fi zis… “Dumneavoastră” (…) dacă un general de-al meu  mi-ar fi declarat că un stat dispune de 35.000 de tancuri aş fi zis… “Dumneavoastră, Domnul meu, vedeţi totul dublu sau înzecit. Sunteţi nebun, vedeţi stafii!”. N-aş fi crezut posibil lucrul acesta. Am găsit fabrici, doar una singură, în Kamiroskaia (?!?) spre exemplu, avea acum doi ani câteva sute (…) habar nu aveam.
http://garduldefier.wordpress.com/ 
http://odorica.blogspot.com/

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

PA si PA-uri ....

Ce vad tot mai clar este ca  BANCA NATIONALA SI  GUVERNUL,  ADICA TRAIAN BASESCU SE TIN MINA IN MINA, PENTRU A NE ABURI CA  NU SINT BANI.
PRIMA DATA A FOST VORBA DF  BANII FMI-ULUI PENTRU CENTURA DE SIGURANTA, APOI PENTRU INVESTITII IN INFRASTRUCTURA SI ACUM SPUN  CA SINT IN BANCA NATIONALA, PENTRU A NU CRESTE EURO.
SI NOI????/ CE FACEM ????? CUVINTELE LOR INCEP CU, " TREBUIE SA RECUNOASTEM CU TOTII " CA NU MAI SINT BANI.  NU NE MAI DA NIMENI. SAU CA TOATA NEBUNIA UNUI INTREG POPOR, ESTE LA CEREREA U.E., BANCILOR MONDIALE SI FMI. EI NU VOR????  DAR NOI CE CAUTAM IN ACEASTA DEGRINGOLADA? EU CE VREAU???? EU NU VREAU NIMIC !!!!!!
Trebuie sa fiu si eu in pas cu moda PA-urilor. Nu prea imi ies, dar incerc.:))))

vineri, 26 noiembrie 2010

Xiita e Sunita

Oi para todo mundo e um oizinho especial para as meninas que me acompanham e da comunidade... Eu estava pensando esses dias sobre a relação entre os xiitas e os sunitas, então tive a idéia de compartilhar com vocês e tentar deixar claro qual é a diferença entre esses dois grupos Islâmicos que constitui a maior divisão entre os muçulmanos.

No Islamismo há várias vertentes mas a principal divisão no Islamismo se encontra entre os Xiitas e Sunitas. A divisão entre esses dois grupos começou logo após a morte do Profeta Mohammad no ano de 632 e eles disputam o título "califa" que significa a liderança máxima do mundo muçulmano.

Além da crença em Allah, os mesmos vestuário e colinária, os xiitas e sunitas, porém, possuem numerosos elementos que os diferenciam, mas aqui irei citar o ponto crucial "da coisa", qual é afinal o motivo da disputa entre esses dois grandes grupos?

O problema é que Xiitas e Sunitas se diferenciam com relação a descendência do Profeta Mohammad e ambos querem o título de califa. Os xiitas acreditam que Ali (o genro do profeta Mohammad, que casou com sua filha Fátima) é o verdadeiro sucessor do Profeta. Enquanto os sunitas defendem o califado de Abu Bakr um dos primeiros convertidos ao Islamismo e discípulo do Profeta Mohammad, este não tinha parentesco nenhum com o profeta, mas foi o único que o acompanhou na Hagéria (fulga para Medina - depois de Meca, é a segunda cidade mais sagrada para um muçulmano).

Os xiitas são considerados os mais extremistas. A maior parte dos xiitas estão no Irã, que tem um governo xiita, onde certa de 90 por cento dos muçulmanos são xiitas e encontra-se também uma pequena quantidade significativa de xiitas no Iraque, Iémen, Líbano, Síria, Paquistão, Afeganistão, Índia e Arábia Saudita. A palavra "xiita" significa "partitários de Ali".

Os sunitas são o maior grupo do Islã e que representam aproximadamente 90 por cento dos fiéis no mundo muçulmano e a palavra "suna" vem das palavras e ações do Profeta Mohammad.



marți, 16 noiembrie 2010

Istoria fascinanta a calculatoarelor

Postat de: DRAGOS (16.11.2010 14:43)
calculator752Primul calculator, abacul
Faptul că termenul „calcul” provine din denumirea latină a pietrei nu este o coincidenţă, deoarece se crede că pietrele s-au numărat printre primele instrumente de calcul ale omului, fiind folosite la operaţiile de adunare şi scădere în timpurile primitive. De fapt, se pare că metoda rearanjării pietrelor pe coloane a dat naştere primului calculator, abacul, apărut în China în secolul al VI-lea î.Hr. Mărgelele sale asemănătoare unor pietre, mutate pe şnururi verticale, le-au permis chinezilor şi, aproximativ două secole mai târziu, mai multor civilizaţii mediteraneene, să realizeze operaţii elementare de aritmetică repede şi corect, acesta fiind testul de bază pentru orice calculator adevărat.
Totuşi, abacul avea utilizări limitate, iar în următorii 2400 de ani, în care a reprezentat principala unealtă de calcul, ştiinţa calculelor a rămas o muncă ingrată şi plictisitoare, adeseori frânând progresul ştiinţific. Acest lucru era valabil mai ales în domeniul astronomiei, unde se impuneau calcule extrem de complicate pentru determinarea orbitelor şi mişcării planetelor. Realizate în întregime de mână, aceste calcule le luau matematicienilor ani de zile până să obţină un rezultat.
Continuarea articolului o puteţi citi AICI: http://www.itcmedia.info/tehnologie/istoria-fascinanta-a-calculatoarelor/

Alte articole asemanatoare

luni, 15 noiembrie 2010

Georges Clemanceau(1841-1929).Prim ministru al Frantei(1917-1920)

Georges Clemenceau

Toda tolerancia llega a ser, a la larga, un derecho adquirido

La vida es un espectáculo magnífico, pero tenemos malos asientos y no entendemos lo que estamos presenciando

Todo lo que vive, resiste

Todos los cementerios están llenos de gente que se consideraba imprescindible

La vida del hombre es interesante principalmente si ha fracasado. Eso indica que trató de superarse

Cuidado pues con la tolerancia que sea para bien

Parece ser cierto que tenemos malos asientos para la vida a juzgar por lo que leo

la tercera es ver la vida desde unpunto de vista de lucha

La cuarta es muy cierta, para reflexionar y que no nos creamos tanto

La quinta habla de fracaso de quien lo intenta, eso debe mos hacer intentarlo

Radu Berceanu si 2 generali in ancheta la Bruxelles, pentru spionaj militar in favoarea Israelului



RADU BERCEANU SI DOI GENERALI (MApN si SIE), ÎN ANCHETĂ LA BRUXELLES. MOTIVUL: SPIONAJ MILITAR ÎN FAVOAREA ISRAELULUI


Nu cu mult timp în urmă, Exploziv-NEWS a prezentat opiniei publice, în premieră în România, dovezi certe (DOCUMENTE CLASIFICATE) despre acţiuni de spionaj militar, în favoarea Israelului, savarsite de catre Radu Berceanu la Uzina de Avioane Craiova. Recent, cazul a intrat în atenţia Comisiei Europene de la Bruxelles, dar şi a oficialităţilor franceze, care cer anchetarea lui Berceanu de către ţările UE, din cauza neîncrederii Guvernului Franţei în Justiţia din România. Radu BERCEANU a fost acuzat de catre SRI si DGIA că a vândut firmei israeliene IAI-LAHAV documentaţia avionului militar multiroll, parte a unui proiect secret romano-rus, IAR 99. Aceste acuze au ieşit la iveală în timpul unui control al Curţii de Conturi, care cerceta modul în care nu s-a respectat contractul dintre SC Avioane SA şi firma franceză guvernamentala Capel Aviation, în urma căruia atât statul român cât şi cel francez au fost grav prejudiciate. Serviciul Român de Informaţii a arătat şi el că Berceanu a scos din birou documente secrete, caietele de sarcini ale avionului IAR 99 şi cataloagele de trasaj contur, pe care le-a vandut agentei MOSSAD Tonia Halperin. Mai mult, impreuna cu fostul secretar al CSAT, generalul Vasile Ionel, si cu generalul SIE Ionel Geanta, Berceanu a scos din UA Craiova insusi aparatul si l-a dus, timp de doua saptamani, pe baza militara a aeroportului israelian El Gurion, iar expertii rusi au observat ulterior că structura avionului IAR 99 se regăseşte în cea a avionului israelian GALAXI. Ulterior, Galaxi a fost vandut Chinei, care l-a revandut Armatei israeliene. Transformat in celebrul „FI6”, prototipul a intrat apoi – fiind din nou revandut de catre evrei - in hangarele bazelor militare americane si a fost folosit in razboiul din Golf. Acum, exact ca intr-o gluma sinistra, el va fi cumparat de noi – pe bani grei – de la americani, via Bae Systems. Abia după ce Exploziv-News a publicat dovezi ce atesta ca Berceanu se face vinovat de spionaj industrial şi militar, povestea a ajuns dincolo de graniţele României. Cum a reacţionat Comisia Europeană de la Bruxelles, puteţi vedea în răspunsul remis redacţiei noastre de către coordonatorul politic al Comisiei (vezi facsimil). Mai mult decât atât, nu doar UE va ancheta cazul, dar şi Franţa îi vrea capul, fiind grav prejudiciată de nerespectarea contractului de producere şi furnizare a avionului în cauză. Spaga primita de Berceanu pentru aceasta „fapta” a fost – asa cum am demonstrat cu documente in ancheta referitoare la acest subiect – de 6 milioane de dolari, din care doua milioane s-au dus in contul Confident de la CreditBank al generalului SIE Ionel Geanta! Revenind la raspunsul remis de la Bruxelles, trebuie menţionată poziţia (salutară, de altfel), a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (vezi facsimil). Care, prin vocea secretarului de stat Ion Oprişor, ne dă dreptate: numitul Berceanu Mircea Radu se face vinovat de spionaj militar şi industrial la Uzina de Avioane Craiova, CSAT informând Administraţia Prezidenţială în acest caz, dar trimiţând şi întreaga documentaţie (pe care i-am pus-o la dispozitie) care îl incriminează pe Berceanu, la instituţiile abilitate pentru anchetarea şi pedepsirea trădătorului naţional cu nume de cod „Bercea”!

Simona FICA
  http://exploziv-news.ro/
http://odorica.blogspot.com/ 

vineri, 12 noiembrie 2010

In atentia tuturor cititorilor



Aceste site a fost spart inca odata.Am resuit sa schimbam parolele dar se pare ca cineva ne tot sterge articolele.Sistemul isi face datoria cu prisosinta.Se poate ca in urmatoarele ore aceste site sa fie inchis definitiv.”Multumim” celor care se ocupa de asa ceva.Sunteti niste nemernici fricosi si lasi.

Ei…



EI…nu stiu decat sa bata
EI…nu gandesc
EI…nu discuta civilizat
EI..nu te respecta ca OM
EI…n-au treaba cu bunul simt
EI…au pulan si uniforma
EI…sunt agramati
EI…n-au mers la scoala
EI…isi revarsa frustrarile pe stadioane si asupra oamenilor care indraznesc sa calce pe un stadion
EI…sunt tot timpul in “alerta”.Toti sunt infractori…
EI…reprezinta nivelul cel mai de jos al evolutiei umane.Animalele n-au discernamant…
EI…nu te protejeaza,ei te calca in picioare
EI…sunt flacai voinici veniti de la tara cu slana in traista si ceapa in buzunar…
EI…sunt mereu deasupra legii.Nimeni nu-i poate trage la raspundere
EI…trebuiesc mutati in padure.Acolo se simt cel mai bine…

PRIVITI DE LA MINUTUL 3:12



Violenţa este răspunsul la problemele cu fanii? Dacă

răspunsul este DA, atunci nu mai avem nevoie de lege!

Incidentele de la meciul Rapid – Steaua din Cupa României ridică din nou problema relaţiei suporteri-forţe de ordine pe stadioanele din România. După cum se ştie, fanii Stelei prezenţi în Giuleşti au aruncat cu fumigene şi torţe în teren, precum şi spre tribuna 0. În urma acestor evenimente, centralul Alexandru Tudor, împreună cu Jandarmeria, au decis evacuarea suporterilor stelişti din stadion. Ce a urmat? Scene desprinse din epoca sovietică:sute de fani care nu opuneau nicio rezistenţă au fost bătuţi fără nicio acoperire legală sau regulamentară de forţele de ordine.
Evident, vinovaţii principali au fost aceia care au aruncat acele obiecte spre teren şi tribune. Acei suporteri au încălcat legile în vigoare şi trebuie pedepsiţi. Însă, pedeapsa trebuie aplicată doar celor în cauză şi doar conform legii. Realitatea românească a fost însă alta: nu numai că nu s-a făcut niciun efort spre a-i pedepsi doar pe vinovaţi, dar s-a trecut la pedepse violente în masă, fără a se ţine cont de circumstanţe. Imaginile filmate de ProTV au surprins scene de neimaginat: oameni cu mâinile ridicate primeau bastoane, pumni şi picioare din ambele părţi ale cordonului de Jandarmi. Este imposibil ca absolut toţi acei suporteri să fie vinovaţi, astfel că acest comportament al forţelor de ordine este un abuz. Pur şi simplu.
Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât cauza acestui abuz, aruncarea de fumigene şi torţe, nu a produs victime. În schimb, “soluţia” aplicată de oamenii legii a produs fracturi şi capete sparte. Şi acesta nu este primul incident de acest fel . În primăvară, forţele de ordine au bătut o fată prezentă la un meci de baschet, aceasta ajungând la Urgenţă, iar la meciul Steaua – Timişoara, fanii au fost luaţi de-a valma şi gazaţi atât de firma de pază cât şi de Jandarmerie. În ce societate se permite ca pedeapsa la o infracţiune să producă mai multă suferinţă decât însăşi problema?
Incidente mai crunte în afara arenelor decât pe stadioane
Până în acest moment, nu există o persoană care să fi decedat în urma unor incidente petrecute pe stadion. În ultimii 20 de ani, incidentele huliganice de pe stadioanele din România au produs pagube materiale şi mai mulţi răniţi. Însă numărul acestora nu este nici pe departe atât de numeros astfel încât să justifice intervenţii MAI DURE decât însăşi INFRACŢIUNEA.
Mai mult, cele mai grave incidente dintre suporteri au avut loc ÎN AFARA STADIONULUI. Acolo unde firmele de pază nu au nicio autoritate, totul căzând în sarcina forţelor de ordine publică, plătite cu bani adunaţi inclusiv de la “subiecţii” intevenţiilor lor. Este de notorietate meciul Dinamo – Steaua din 2006, atunci când forţele de ordine au folosit gloanţe de cauciuc pe străzi împotriva fanilor care fugeau. Cu siguranţă, atunci au existat mai multe victime decât fuseseră la cauza intervenţiei, în stadion!
Este cert că suporterii români nu sunt nişte îngeraşi, dar se poate afirma cu certitudine că fanii mioritici nu sunt nici pe departe la un nivel de “răutate” precum există în Italia, Anglia, Serbia sau Grecia de exemplu. În aceste ţări, nu numai că incidentele create de suporteri au fost mai grave, lăsându-se cu pierderi de vieţi omeneşti, dar sunt şi mult mai dese, fiind parte a culturii fotbalistice de pe acele meleaguri. În România, deseori oamenii de fotbal se plâng de lipsa spectacolului fanilor din tribune, asemeni altor ţări. Însă tot aceia sunt primii care denunţă suporterii care le produc, în momentul în care aceştia comit o eroare cât de mică.
Atunci, de unde aceste intervenţii extrem de violente ale Jandarmeriei? Explicaţia poate fi găsită în imaginea pe care o au mulţi din angajaţii plătiţi din bani publici despre ei înşişi. Şi anume că unii sunt mai presus de alţii, pentru că aparţin de o instituţie care le oferă putere.
De asemenea, persistă ideea că violenţa poate vindeca orice infracţiune. O astfel de idee este cu siguranţă eronată, mai ales că avem atâtea exemple în istorie când violenţa n-a creat decât şi mai multă suferinţă. În secolul XXI nu mai poate exista culpă generalizată pentru vina de a aparţine unui anumit grup sau altul.
http://www.prosport.ro

Dr. Ioan Munteanu
În 1995 nişte cercetători publică, în Bucureşti, volumul intitulat Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla” (colectivul de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu şi Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecţia FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijită de Nicolae Henegariu şi Silvia Colfescu.
În Cuvânt înainte se arată că: „în ciuda apariţiei unor obstacole de origine necunoscută” (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziţie un număr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a părut mai important. Îşi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie că nu există la dosar (depoziţiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaţilor) sau le-au omis numai datorită „condiţiilor de stress” sub care au lucrat (şi iarăşi mă întreb: cine i-o fi stresat?).
Cercetătorii nefiind nici judecători, nici avocaţi, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au părut mai semnificative, deşi poate că nu au reuşit să publice tot ce ar fi fost şi în avantajul unora dintre inculpaţi. Ei nu fac nici un comentariu şi asta este poate un merit şi îşi fac datoria să avertizeze cititorii, că documentele publicate sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi ca atare, prezintă punctul de vedere al acestora.
Între acuzaţii lotului Ţurcanu se găsesc şi trei prieteni ai mei din Centrul studenţesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicaţi în evenimentele de care vorbeşte cartea, m-am gândit să extrag din ea şi să comentez ce îmi mai aduc şi eu aminte, întâmplările şi crâmpeiele de viaţă ale acestor – pe atunci – flăcăi, astăzi nişte victime cu care nu se prea laudă nimeni şi nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, căci părinţii li s-au stins de mult, înecaţi în lacrimi precum şi noi, foştii prieteni, care am scăpat de cumplita lor soartă, deşi o vreme lungă am mers pe acelaşi drum.
Cu toate că în clandestinitate nu prea aveam legătura cu camarazii din ceilalţi ani ai Facultăţii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la şedinţele cu şefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastră din anul doi de la Medicină şi eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit şi prin detenţia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenţească de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusă de organizaţia studeţească Centrul Petru Maior, dirijat din umbră de Centrul Studenţesc Legionar (sub şefia lui Petru Ambruş, din anul VI), care în acel an şcolar se ocupase şi de refacerea vechii oraganizaţii studenţeşti, Pop Cornel a avut şi el participarea sa. Când, după primele zile de grevă – declanşată, cum am spus, sub conducerea alor noştri – s-au obţinut deja două din revendicările majore, eliberarea studenţilor arestaţi şi repararea stricăciunilor la Căminul „Avram Iancu” – erau deja lucrările în curs, mai rămăsese doar problema pedepsirii făptaşilor. Cum aceştia au fost patronaţi de Partid şi sprijiniţi, prin neamestec de către organele de stat, Poliţia şi Armata, continuarea grevei devenea o activitate politică, îndreptată chiar împotriva Puterii. Noi, această luptă, în perioada respectivă, nu am mai vrut s-o continuăm, considerând-o fără şanse  şi am vrut să oprim greva. In şedinţa-maraton, memorabilă, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouă ore, Pop a venit în sală la mine şi mi-a spus că, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie să votăm împotriva continuării şi să comunic celor din organizaţia noastră această dispoziţie. Am făcut-o, deşi mulţi nu au înţeles raţiunea dispoziţiei. În 1992, la Bucureşti, la AFDPR, Eugen Şahan, unul dintre redactorii publicaţiei „Din Documentele Rezistenţei” a dorit să afle şi de la mine dacă este adevărat că noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut să continuăm, din motivele amintite, după ce am contribuit la declanşarea ei. El ştia că am fost împotrivă, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus că, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel şi i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, să oprească greva. Părintele era pe atunci student în anul doi la Medicină şi conducea greva în calitate de vice-preşedinte la „Petru Maior”. Pop era numai şeful unităţii legionare din acel an de studii, nu şi şeful studenţilor din întregul an. Nu lungesc vorba, dacă mai spun că majoritatea studenţilor au hotărât continuarea grevei, deşi Valeriu Anania, conducătorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-şi intenţia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuţiilor, cât şi prin lozinca lansată în cuvântarea sa: „Să te superi când vrei tu, nu când vor alţii”, verbe care se regăsesc şi în cuvântările rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate că astăzi, la o jumătate de veac să se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic aşa cum am trăit-o. Paranteza asta largă, despre acea grevă am făcut-o numai pentru a arăta şi amestecul lui Pop Cornel în evenimente.
După arestarea majorităţii studenţilor implicaţi în organizaţia noastră, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate şi a încercat, împreună cu Aurel Călin, să reorganizeze ce a mai rămas după arestarea celorlalţi.
Este prins şi el. Până şi după judecată, precum şi la Piteşti, după condamnare, şi-a continuat atitudinea fermă, încercând să convingă şi pe deţinuţii nelegionari cu care a convieţuit. Unii dintre aceştia au declarat ulterior, la anchetele lotului Ţurcanu, că au fost pregătiţi timp de o lună de zile ca legionari, de către Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe şi Morărescu Vichente de la Piteşti, au ajuns printre torţionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat şi îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Piteşti în toamna 1949 – Pop Cornel, Nicu Ieşanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascărilor”. Camera 4 spital şi toată secţia erau deja în funcţie.
Ţurcanu declară (la pagina 108 din numita carte), că a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Piteşti, să organizeze o bătaie între deţinuţi, în a doua jumătate a lui noiembrie (1949). La bătaia acesta a participat şi directorul, împreună cu corpul de gardieni, iar această agresiune a fost, de fapt, începutul acţiunilor de „demascare”. În continuare, mai arată Ţurcanu că a mai organizat încă cinci încăierări la camera 1 Corecţie şi la „4 spital”, cu scopul de a scoate informaţii despre activitatea desfăşurată de ei (de studenţi, nota mea) până la zi, legate de exterior şi care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Ţ. la pagina 109: „începând cu a doua jumătate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru să bat elementele care erau puse în «demascări», ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din Piteşti, până în august 1951″.
Ţ.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel şi spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-şi face demascarea”. Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, făcea aceste mutări, după listele pe care i le dădea Ţurcanu”. Aici introduc un comentariu, la problema urgenţelor introducerii în demascări a studenţilor de la Piteşti. La începutul acestei acţiuni, Ţ. încă nu cunoştea nominal pe toţi deţinuţi şi nu avea de unde să cunoască interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informaţii necesare Securităţii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu şi ofiţerul său politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) că: „deseori privea pe vizetă în camerele în care se făceau demascările, în care timp deţinuţii erau bătuţi”. La loturile care au sosit ulterior la Piteşti, nu se mai punea această problemă, au intrat în bătăi toţi, indiferent de calibrul şi importanţa lor.
Iată ce spunea însă Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bătuţi în primul rând şefii legionari, care îşi declarau activitatea legionară dusă până la arestare. Restul legionarilor văzând că aceştia îşi declară activitatea legionară (…) înţelegeau că aceasta este o activitate legionară şi îşi urmau şefii şi declarau activitatea lor…”. Şi arăta în continuare că: „la camera 4 Spital au fost bătuţi prima dată Popescu Nelu, şef în Oltenia, Păvăloaie Constantin, şef la Silvicultură şi Pop Cor nel, din comandamentul Ardealului de Nord”.
Pentru cine cunoaşte şi problema aşa zisei reeducări făcute la Aiud în anii 1959-1964 de către colonelul Crăciun, se poate observa paralelismul acţiunii. Şi acolo s-a început atragerea unor şefi legionari de partea „reeducării”. Iar aceştia au fost puşi în faţa subalternilor sau a altor şefi pentru a-i lămuri şi a-i urma. Toate mutările le făcea şi acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crăciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlăutrul său (nu după vorba Noului Testament: „alunga-vor păstorul şi turma se va risipi”, cum a sfătuit Iorga pe duşmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânătorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei”). Dialectic, să asculţi „contrariile”. Oare Ţurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crăciun l-a imitat pe Ţurcanu, dar prin alte metode de constrângere, căci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducările” din 1949-1951. Chiar dânsul declară păţania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliţia Politică. Dosare. Informatori” (Editura Globus, Bucureşti, 1998). Când Pintilie – celebrul Pantiuşa – l-a trimis la Aiud să facă reeducare, i-a spus: „…să-i baţi la fund pe deţinuţi, convins că doar aşa îi putem reeduca” (pag. 254), iar la pagina 193 arată „Instructajul a ţinut 6 ore… Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenţă trimiteri la originile «mamei lor de legionari»… «baţi la cur la ei, dacă mai comunică între ei şi bat la calorifier» şi «trebuie să faci la tine muncă de reeducare»”. Se observă cât preţ se punea în cadrul reeducării lor pe izolarea noastră, care la Piteşti a mers până la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crăciun nu era fraier – ca să vorbesc în argoul lor. Am spus că ştia ce soartă au avut cei amestecaţi în reeducările anterioare şi îi dă chiar cu numele pe fiecare, în acelaşi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucţiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crăciun, minimalizează instructajul că „a pornit de nicăieri şi ca să ajungem nici unde”. Pentru mine este clar că de la Fintilie (Pantiuşa) au plecat instrucţiunile, cel puţin pentru Aiud, iar asemănarea metodelor arată filozofia sau tactica aceluiaşi autor, fireşte că tot după logica dialectică, după legea progresului în salturi, mergem în spirală, pe acelaşi loc, dar mai sus. Autoprezentările se făceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crăciun, iar la Piteşti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu şi Sepeanu prin Ţurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebări suplimentare şi cu completări: Piteşti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.
Între asemănările dintre cele două reeducări – Piteşti 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior nedeclarat sau declarat parţial – desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului. Personal, dacă le-am spus că am mai dat odată, la Piteşti, astfel de declaraţii, fără altă discuţie am fost băgat la Zarcă, de unde m-am eliberat după 9 luni de izolare.
Să revin la Pop. Ţurcanu declară în continuare că: „l-am forţat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îşi continua demascarea să adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalţi”. În Rechizitoriul său din 20.09.54, cu numărul 2214, semnat de cpt. de justiţie Alexandru Gheorghe, precum chiar şi în sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenţiei sale a fost împotriva reeducării desfăşurate în penitenciarul Piteşti, de către Ţurcanu Eugen. Mai târziu însă, în ianuarie 1950 până în mai 1950, fiind bătut să-şi facă demascarea, a acceptat o nouă formă de activitate legionară, încadrându-se în ea şi supunându-se ordinelor lui Ţurcanu”. Justiţia aceea de clasă, în loc să considere anularea voinţei inculpatului prin bătăi îndelungate, pe care le şi introduce în motivarea sentinţei, îl găseşte tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns să le săvârşească sub teroare. Unde or fi azi procurorii şi judecătorii aceia? S-or fi prăpădit, cred, de moarte bună. Dar copiii lor, care şi-au plătit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile părinţilor lor, or fi ajuns la conştiinţa crimelor părinteşti? Se pare că ne consideră vinovaţi tot pe noi, schingiuiţii!
În interogatoriul despre Pop Cornel, Ţ. E. mai spune la pag. 112 că dacă Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minţi, pentru a se răzbuna pe mine – dacă ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bătut în mod serios de către mine personal şi alţii conduşi de mine şi a fost obligat să-şi facă demascarea din exterior şi din interior şi în prezent se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi mine pentru faptul că a fost un element care a participat activ în aşa zisele demascări”.
Cum arăta Cornel după aceste „bătăi serioase”, am avut ocazia să-l văd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mărturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat şi nici despre „demascările” de la 4 Spital. Şi eu tăceam la fel despre „demascarea” prin care am trecut la 3 Parter. Aşa ne instruise Ţurcanu. Vai, dar la baie, ce am văzut pe corpul său? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducările» de la Gherla şi Aiud (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997), la pag. 81: „i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau şi retractate, înfundate şi am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinţa unor bătăi recente şi nemiloase, până la sângerare şi distrugere de ţesuturi”.
Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studenţimii române (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeaşi cameră cu mine: „Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sărmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât şi sufleteşte, în torturile dezumanizate ale lui Ţ. La acea dată noi n-am bănuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate (…) Şi la baie am văzut nişte cicatrici adânci, din care rezultă că i-au fost smulşi muschii de la spate, iar fesele lui erau nişte cicatrici hidoase. Nimeni nu a bănuit că aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de către Ţurcanu, până a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică (…) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul torturilor”.
În răstimpul acestor patru luni de bătăi, recunoscute şi de organele de Justiţie-Cornel a fost dus la o anchetă în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Ţurcanu. Afară lupta împotriva „contra-revolu-ţionarilor” era în toi şi pe noi se punea ciomagul să scoatem cât mai repede informaţii care să ajute Securitatea împotriva celor rămaşi încă liberi.
La trimiterea noastră în camera 2 Subsol, Ţurcanu aplica deja o nouă etapă a demascărilor, conform instrucţiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bătăile. Se organizau „restul deţinuţilor lor care nu trecuseră prin «demascări» în vederea intrării lor în «demascări»”, arătându-mi următoarele: „să-i organizez punându-le un «şef legionar», care era agent al nostru şi să poată, acesta, avea situaţia în mână din camera respectivă. Să conducă el activitatea legionară ce s-ar desfăşura acolo. Deasemeni în aceea cameră eu trebuia să bag şi informatori, pentru a şti ce se petrece în cameră şi pentru a cunoaşte şi şeful camerei respective – aceştia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat să creez în rândul deţinuţilor ce urmau să fie băgaţi în «demascări» impresia că s-a terminat cu demascările, pentru a se putea manifesta în voie”. Aşa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele şase camere cu „greii” Piteştiului, cei care nu voiau de bună voie să-şi facă demascări, trei camere la parter, cu cei de la „temniţa grea” şi trei de la subsol, „M.S.”-ul condamnaţii la muncă silnică, în jur de 90, numai aceştia. Ţurcanu a declarat în altă parte a interogatoriului său că Sepeanu i-a spus că dacă nu vor voi să-şi facă nici aşa demascarea, „le vom da noi un cutremur”, înţelegându-se prin aceasta noul val de bătăi care va urma în decembrie.
Ţn felul acestei organizări am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Până aici, eu am avut o soartă mult mai uşoară decât a sa. Nu-mi explic nici astăzi, cum de am scăpat din obiectivul demascatorilor, adică a celor care se ocupau cu introducerile în demascări. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aş fi avut la Cluj – eram până la sfârşitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsă de 15 ani de muncă silnică, ci vecinătăţii mele cu celula lui Costache Oprişan, de pe secţia de M.S. Am intrat în focuri odată cu camera lor, toată, plus un vecin din partea cealaltă a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii. Odată cu intrarea pe mâna luf Ţurcanu a lui Pop, la 4 Spital – am arătat cum – precum şi a lui  Chirică Bălănişcu, pentru problema Frăţiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenţia celor ce urmăreau „secretele” de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu ştiu cum de am fost omis, căci totuşi, după declaraţiile altora despre mine, cuprinse şi în Memorialul Ororii, precum şi după calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea să iasă mai rău (pentru mine)”. Am scris în cartea mea că, la prima întâlnirea cu Ţurcanu, acesta m-a apostrofat: „Şi tu, mă, şi tu eşti bandit?”.
Dar, nici în cele două liste nominale publicate în carte după ancheta luată, la pag. 113-116 şi la pag. 120-123, odată cu şefii legionari din închisoare, altădată cu cei care i s-au subordonat lui Ţ., eu nu mă găsesc. Apar colegii mei Petru Săbăduş, Nicu Esianu, dar eu şi alţi clujeni suntem trecuţi cu vedere. Fireşte că Pop Cornel este trecut. Se pare că soarta mea a fost mai norocoasă, de mine s-a ocupat, la demascări, Max Sobolevschi, la prima sucursală a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mărturiseşte aceasta în ancheta publicată la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Editura GAMA, Bucureşti, 1995, mă aminteşte în mai multe pagini, de la 84 până la 103. Însă nici într-un caz nu am trecut prin câte a pătimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Ţurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte că „fiecare a făcut cum l-a îndemnat inima”. Am greşit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Ţ.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „să-şi desfăşoare activitatea cum crede de cuviinţă, însă să nu divulge secretele”. După cum am scris eu în carte, mi s-a părut că Pop este mai activ decât ceilalţi din cameră, pe care i-am bănuit că au trecut deja prin „demascări”, precum trecusem şi eu. Cornel era însă mereu în compania studenţilor mai notabili din cameră şi mi s-a părut că depune zel în acţiunea dirijată de Ţ. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteşte în cartea citată că în această perioadă – eu zic de dospire - la 17 octombrie Ţ. l-a scos pentru a se informa despre situaţia din cameră. Activitatea lui Pop se încadra totodată în tactica urmată de Ţ. după directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Ţ. asupra lui Pop şi i-a încredinţat o sarcină deosebită de a celorlalţi „demascaţi”? Iată ce caracterizare îi face la acelaşi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefăcut, este inteligent şi are putere de judecată; în caracterul său, din câte îl cunosc, ştiu că nu are trăsături de ticălos, perseverent, am observat că atunci când are de făcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (…) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia să se informeze şi să aibă postura de şef legionar”. Deci Pop avea anumite sarcini precise şi nu să lucreze „numai cum crede de cuviinţă”, iar caracterul său, de data asta l-a dezavantajat, căci Ţ., care l-a dibuit câte parale plăteşte, după ce l-a înfrânt fizic şi sufleteşte” cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, până a nu începe bătăile, „cutremurul” prevăzut de colonelul Sepeanu.
În vara aceasta, înainte de relansarea violenţelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistreţului cu colţi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş. Atunci, aşa cum am scris şi în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înţeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înţeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul”. Versul „Ce fiară cumplită mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu”, cuprinde toată tragedia destinului său frânt. Fiara cumplită (comuniştii – prin Ţurcanu – şi alături de el, foştii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul său, l-au umplut de sânge şi i-au oprit vânătoarea, drumul mai departe după ideal).
Gheorghiţă Viorel, în broşura Sub semnul ororii depline, publicată ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest” din Timişoara, ca răspuns la Memorialul ororii, găseşte (la pag. 29) că „Pop Cornel, torţionarul provenit din victimă, a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin tortură, el nemaifiind el (…) Pop Cornel, ca atâţia alţii, un prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal”.
Dar de la această dată, angajat, fără voia lui, pe un drum străin, în balada recitată doar se spune „oprind vânătoarea mmistreţului meu”, pe un drum care nu era al său, el rămânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Ţurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorită priceperii şi felului cinstit în care a lucrat” (pag. 111-112). Cornel nu era un om care să lucreze la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fără de sfârşit „liberul arbitru”, cum a constatat Gheorghiţă Viorel, Ţurcanu se foloseşte de el ca de un instrument, căci de-acum „dovedea că lucrează cinstit împotriva legionarilor” (pag. 112).
Mutat în camera 3 Subsol pe timp de două luni, în primăvara lui 1951, ca şef de comitet de demascări, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieş, pentru partea „tehnică” a bătăilor şi a obţinerii de declaraţii pentru Securitate, Pop nu excelează în torturarea altora, cum făcuse predecesorul său, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amănunte, în cartea citată de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 aminteşte că a trecut pe acolo.
Totuşi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie că a participat la „torturi în care au decedat mai mulţi deţinuţi din Piteşti şi doi s-au sinucis”. În camera 3 Subsol fusese ucis în bătăi, de către Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în această cameră. Pop a fost mutat acolo tocmai ca să-l înlocuiască pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Ţurcanu, Niţă Corneliu – ianuarie 1950 – Pop era el însuşi în focul bătăilor, ca şi în timpul schingiuirilor în urma cărora a murit Bogdanovici şi pe care Ţ. 1-a lăsat special să-l vadă Pop, pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, după o lună de bătăi. Ţurcanu declară că Vătăjoiu şi Şerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se găsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dă o declaraţie amplă asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanţii metodelor bestiale de scoatere a informaţiilor, cât şi pe cei asasinaţi în bătăi, cu asasinii respectivi – vezi paginile 162-165 din celebra noastră carte a ororilor. Aşa că cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizări la cazul său, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte ştiute ca aparţinând altora. Pop însă a recunoscut, cum zice procurorul „că urmărea prin aceste torturi să prezinte pe deţinuţii contrarevoluţionari ca reeducaţi şi să obţină condiţii mai bune, să salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine”. De fapt, aceasta era şi formula care ne-o reproşa Ţurcanu în bătăi, când prindea pe câte unul că a omis să declare un om, zicea că „vrea să salveze capitalul uman al legiunii”.
La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Ţ.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau să fie obligaţi a le săvârşi cei încă ramaşi în acele zile în „demascări”, Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbăul Clujul şi din Lopadia, precum şi al preotesei Otilia, are o tresărire şi are curajul de a-i spune lui Gheorghieş, despre care ştia că este omul lui Ţurcanu, că nu aşa se combate problema legionară, prin înjurături, ci prin argumente serioase. Îşi masca repulsia faţă de metodele satanice ale lui Ţurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Ţurcanu însă nu a acceptat propunerea transmisă prin Gheorghieş, iar Pop, în continuarea declaraţiei înscrisă în cartea ororilor la pag. 438, răstălmăceşte că Ţ. dovedea prin aceasta că a rămas legionar, că nu a vrut să combată pe legionari, chiar dacă aceasta urmărea prin acele batjocuri să umilească până la desfiinţare, sufletele chinuiţilor, obligându-i la abjurare şi la blasfemie.
Când se întocmeşte celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primăvara ‘51, Pop îl semnează, în avântul de excese în care Mihai Dănilă (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacăra” lui Adrian Păunescu) a propus ca „deţinuţii reeducaţi şi eliberaţi, care eventual s-ar mai angaja în acţiuni subversive, să fie condamnaţi la moarte”. Stănescu Tudor cere însă ca şefii legionari să nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil”. Ţurcanu admite că „aşa este regula generală, totuşi sunt rare excepţii şi îl dă ca exemplu, pe lângă alţii doi şi pe Pop Cornel”. Ştia el cum 1-a desfiinţat sufleteşte pe acesta. Gheorghiţă Viorel, în broşura amintită (la pag. 29) îl citează pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Piteşti cuvinte pe care Gheorghiţă le adevereşte, căci le-a auzit de multe ori chiar din gura călăului: „noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai aşteptaţi biruinţa legionară. Cine dintre voi s-o dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?” Se vede de aici că Pop era şi fusese direct vizat de acţiunea lui Ţurcanu.
Primul obiectiv al demascărilor, în ordinea urgenţei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obţine informaţii despre legionarii rămaşi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufletească.
Lucrul acesta îl declară chiar în 1952, încă deţinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucureşti, între primii martori în ancheta începută împotriva grupului Ţurcanu. ÎnMemorialul ororii, la paginile 35-38, după ce arată – curajos pentru condiţia lui de om scăpat de abia de câteva luni de bătăi, că „a văzut în torturi satisfacţia comuniştilor de a-şi tortura adversarii politici în închisori”, mai zice tex tual: „condiţiile oferite deţinuţilor politici (sunt) în aşa fel încât prin torturi fizice insuportabile, să-i dezrădăcineze de tot ceea ce îi leagă pe ei de diferite concepţii de viaţă diametral opuse comunismului, încât, în închisori, să nu mai existe deţinuţi politici, ci numai deţinuţi care nu au mai fost exponenţii stărilor de spirit reacţionare pentru care au intrat în închisori, ci ei înşişi, peste voia lor, sunt obligaţi să lupte împotriva propriilor lor concepţii de viaţă”. Nu i-a făcut mai sus şi portretul final al lui Pop?
Şi pentru a încheia cele declarate de acelaşi Stoica Marc Aureliu, iată ce mai spune el în continuare despre torţionarii săi: „Pe cei care personal m-au bătut, i-am văzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puşi în libertate. Unii dintre ei, foarte puţini, apăreau ca oameni restructuraţi, ceilalţi (majoritatea) o făceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformări psihice”.
Pop nu a fost un sadic, chiar dacă a fost torţionar, alături de torţionarii săi. Ţurcanu a folosit inteligenţa şi pregătirea sa legionară, potrivit planului arătat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducaţii au făcut Memoriul pomenit, în cadrul exerciţiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuţiile pro şi contra, chiar Pop declară că a fost pus să susţină „teza idealistă legionară”, pentru ca tot el să arate apoi şi „atentatele şi acţiunile nedemne” şi să ceară deţinuţilor să-şi facă demascarea şi să renunţe la „convingerile legionare”.
În toamna 1951 este mutat şi el la Gherla. Aici însă d-1 inspector Iosif Nemeş, acelaşi care 1-a instruit pe Ţurcanu şi la începutul reeducării de la Piteşti, vine şi introduce o nouă tactică în vederea reeducării deţinuţilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declară în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), că le-a spus Ţurcanu acest luau şi că el, Ţurcanu, s-a şi gândit cum să aplice această tactică, excluzându-se bătaia. Şi anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») să organizeze în mod legionar deţinuţii prin şefii legionari, veniţi de la Piteşti, culegerea de informaţii, iar a treia perioadă era, ca la îndemnul şefilor legionari, deţinuţii să-i facă demascarea. Se observă că în acest plan, mai întâi organizarea cu şefi legionari puşi de Ţurcanu ca să controleze problema, după cum îl învăţase şi Sepeanu la Piteşti, când a organizat camerele celor de la munca silnică şi temniţă grea. Şi urma şi culegerea de informaţii, tot ca acolo, numai faza demascărilor se prevedea să se facă urmându-se şefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crăciun la Aiud, probabil după cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiuşa. Mă întreb eu, ce o fi fost scris şi în cele ale lui Nemeş şi Sepeanu, căci doar şi ei trebuia să fi fost instruiţi când au fost trimişi în teren.
Declaraţiile de care tot pomenesc (şi mai ales tonul lor) au fost scrise după trei ani de anchete. Trupa lui Ţurcanu a fost ridicată de la Gherla la sfârşitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declară la pag. 585, că în mai 1952 1-a întâlnit pe Ţurcanu la Jilava şi acesta i-a spus că a stat două luni la Interne, că a început ancheta în legătură cu acţiunea de la Piteşti şi că bănuieşte că această anchetă s-a terminat. Îl sfătuieşte însă pe Cerbu, să aibă grijă de rufele pe care tocmai le spăla, căci va avea nevoie de ele încă mulţi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu şi felul ei. Întrevedea atunci o detenţie de lungă durată.
În aprilie-mai 1952 sunt anchetaţi şi vreo 14 martori, dar la dosarul anchetării cazului, declaraţiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Ţurcanu din 54, la trei ani după primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului şi trei la Ţurcanu, de la declaraţiile date de bună voie şi până la acestea din urmă, ticluite după scenariul pentru procesul care dorea să disculpe Securitatea şi să arunce toate mârşăviile făcute din ordinul ei în închisori, chiar şi asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.
Într-o frază foarte întortocheată (la pag. 434), Pop arată că ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuşi în declaraţie că acest caracter legionar al acţiunii i-a fost arătat de anchetator: „De faptul că organizarea legionarilor a fost făcută cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETĂ, că a fost făcută în acest scop de Ţurcanu şi nu aşa cum el afirma că este o dispoziţie a administraţiei, pentru a se face pregătirea prin informare a legionarilor pentru demascare”. Cele două pagini ale acestei declaraţii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore şi 15 minute. De altfel şi la alţi anchetaţi, dacă urmărim durata anchetei şi numărul paginilor scrise tot numai de anchetator şi doar semnate de victimă, vedem că au fost şi alte cazuri asemănătoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot stu dent clujean şi tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelaşi judeţ. Iată cum i s-au smuls declaraţiile, după doi ani de anchete nemenţionate -în dosarul de judecată, numai documentele din 1953 şi 54, cele ticluite ca să justifice procesul şi condamnările, la 25 aprilie 1954. În 9 ore şi 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaraţie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini şi jumătate, la 10 august în 6 ore şi jumătate – una pagină.
Dacă urmărim evoluţia lui Pop Cornel în închisoare, vedem că prima dată a fost băgat în demascări prin bătăi după lista întocmită chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Ţurcanu, la camera 4 Spital, ca să-l bată şi să scoată de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, după şase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este băgat de Ţurcanu la camera 2 Subsol în postura de şef legionar, ca să-i organizeze pe legionarii din cameră să se scoată de la ei  informaţii, până în ziua când urmau să fie reluate bătăile şi „demascarea”. La Gherla tot Ţurcanu îl vâră în noua tactică lui Sepeanu, de a pune deţinuţilor şefi legionari controlaţi de el şi care să ducă iarăşi munca de informaţii, care trebuia să ducă iarăşi la demascări… Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtă în acţiunile organizate prin Ţurcanu, chiar de către organele Ministerului de Interne.
Este adevărat că nu toţi pe care a încercat Ţurcanu să-i folosească au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toţi au sfârşit, cât a durat acţiunea, fie prin a fi reintroduşi în cruntele bătăi, fie prin izolări demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neşansa să nu moară, cum a păţit-o alt martir al studenţilor clujeni, Chirică Bălănişcu şi chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilă), sau alţi chinuiţi despre care el ştia că au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scăpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Ţurcanu lăsând înadins ca să-1 întâlnească aproape în agonie pentru a-1 înfricoşa şi mai tare, faptul că şi-a dat seama că este amestecată şi administraţia închisorilor comuniste, care chiar patronează toate acţiunile (într-o anchetă, din 15 iunie 53 – pag. 447-451, înşiră pe larg acest amestec) şi faptul că a văzut pe propria-i piele că şi Securitatea de afară urmăreşte acţiunile, continuând prin cercetări suplimentare aceste „demascări”, precum şi firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au făcut ca atunci când s-a văzut de tot înfrânt dacă a mai putut să conştientizeze asta, după implicarea în valul doi de demascări de la 2 Subsol, după ce îmi mărturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaş, că „o fiară turbată 1-a umplut de sânge, oprind vânătoarea mistreţului său”, a idealului, trece, socotesc eu, în tabăra lui Ţurcanu.
Am citit în diverşi autori că la ultimul cuvânt şi-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilă Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publică fotografia, în rândul luptătorilor căzuţi. Sunt de acord cu el, căci nimeni nu a fost de fier şi fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern ştim că nu toţi au avut aceeaşi şansă de a muri ori de a supravieţui mai mult sau mai puţin compromişi.
În actele aşa numitului proces, după ce la fapte nici nu se aminteşte de ordinele date de administraţie, ci numai de neglijenţa acesteia, „în drept” se reţine în sarcina acuzaţiilor… “Pop Cornel… (şi următorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bătăi, torturi şi alte mijloace de extreminare, au omorât şi au cauzat infirmităţi şi vătămări grave şi foarte grave la mai mulţi deţinuţi, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular”.
Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au făcut-o alţii din acelaşi lor şi care au şi declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citată.
Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinţa nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.
Între documentele procesului, autorii nu publică şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, arătând că nu se găseşte la dosare. Nu ştiu de unde a reieşit vorba că Pop şi-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravieţuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeşte. El a fost coinculpat şi a avut şansa de a i se amâna execuţia şi apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta – pentru unii – tragedie, iar pentru alţii, torţionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptă judecată. El relatează „şocantul ultim cuvânt al lui Pop”. După ce arată profilul de luptător al acestuia, şi torturile suferite de la Ţurcanu, până i-a fost şters creierul şi distrusă voinţa, îşi exprimă nedumerirea cum de după doi-trei ani de anchetă, în care a refuzat varianta inventată de Securitate (nota mea, şi Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuşi a zis: „Am fost instruiţi în cadrul Mişcării Legionare să distrugem. La Piteşti şi la Gherla n-am făcut altceva decât să punem în practică ce am învăţat în cadrul educaţiei legionare”.
Mă surprinde mirarea lui Voinea, după câte ştia şi după ce a pus şi pe coperta a patra a cărţii sale(Masacrarea studenţimii române) declaraţia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine şi Stoica Marc Aureliu, în declaraţia citată de mine mai înainte (că vom fi puşi în situaţia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul că Voinea scrie şi pe copertă şi socotesc că dreptul de copyright se referă doar la conţinut, nu şi la copertă, aşa că reproduc ameninţările securistului:
„Nu veţi fi eroi… Veţi muri când vrem noi… mai întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga prin metodele noastre să declaraţi ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după ele se va scrie istoria. Vă vom păstra dosarele până ce veţi pieri. Vom muri şi noi. Istoria se va scrie pentru generaţiile următoare după aceste documente (…) Proştii de azi, care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma aşa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi…”
Cornel, săracul, a scris cum au vrut ei şi a fost ucis. Cei care am supravieţuit suntem datori sâ mărturisim clipele pe care le-am trăit şi să ajutăm şi pe alţii să vadă prin păienjenişul actelor aranjate de securitate şi faţa nevăzută a lucrurilor, mascată înadins de cei samavolnici. Căci iată, o parte reală se mai poate totuşi desluşi.
Recursul, cererile de graţiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat şi procesul verbal de execuţie, din 17.12.1954. „Căpitanul de justiţie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângă Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde găseşte prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autorităţilor administrative superioare locale şi tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului şi pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava”. A mers în celule, le-a spus condamnaţilor că a sosit momentul să explice faptele săvârşite. Întrebaţi dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorinţă, au declarat că: „nu au nimic de spus”. Sec, de parcă ar fi vorbit toţi odată în cor, deşi au fost întrebaţi fiecare în celulele în care se găseau. Actul vorbeşte la plural, procurorul a fost în celule. Dar toţi ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp şi… foc.
Oare cine să fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autorităţi ad ministrative superioare locale să fi reprezentat? Pe tov. preşedinte de consiliu popular comunal, că asta era o putere locală? Ori mai sus, putere locală superioară – şefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucureşti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile şi nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuţie s-a întocmit, conform uzanţelor în patru exemplare, unul pentru administraţia Penitenciarului, unul la Procuratură pentru Unităţile MAI şi două pentru dosarul cauzei. S-a greşit. Se mai întocmeşte încă un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie şi se face menţiune expresă, în manuscris că a luat şi dânsul un exemplar. Pe ăsta unde să-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuţie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapărat să se asigure prin timis special că sentinţa a fost îndeplinită?
Plânge printre ramuri luna…
Et Ego… Îşi intitulează Viorel Gheorghiţă cartea de amintiri din aceleaşi locuri şi timpuri. Et ego fui hinc. Şi eu am fost acolo.
Suntem nationalisti crestin ortodocsi!!!












VI SE PARE VOUA CA NOI ARATAM ASA?!?RUSINE SA LE FIE CELOR CARE NE BAGA IN ACEEASI OALA CU ASEMENEA SPECIEMENE!!!








Suferiti si luptati pentru neamul romanesc.In cele mai negre temnite sa ne inchida si nu vom renunta la lupta.





Sa ne aducem aminte cat a patimit pentru acest neam romanesc…

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.
îmi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.
Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.
Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?
Se scurge viata din istovitul trup.
O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!
Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)
Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»
Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.
Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.
Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.
Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.
La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.
Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?
Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.
Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.
Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.
De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.
*
O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.
Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.
Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.
Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.
Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.
Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.
îi vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.
în fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.
Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.
Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.
Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.
Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.
Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.
Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.
Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.
Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.
Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.
Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.
la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.
O fi trecut de 12. Poate si de 1.
N’am mai auzit clopotele sunând învierea.
Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»
Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.



Sa luam aminte la invatatura Parintelui Justin Parvu:

“Omul obisnuit nu stie ca durerea ii este data cu un scop. El nu face deosebire intre momentele vietii sale, nu stie care este scopul durerii. Ca durerea e data pe lumea asta si ea cu un scop, totul e sa-l intelegi, sa-l descoperi”.

“Rugaciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternica si mai ascultata decat chiar rugaciunea preotului. La un parinte tot venea o femeie sa plateasca pentru ca sa i se intoarca baiatul plecat de acasa, pierdut in lume. I-a zis parintele: Ma, ai platit la biserici de-l poti cantari in bani…! Mai bine roaga-te pentru el, si o sa se intoarca. Rugaciunea nu are egal pe lumea asta”.
“I-as certa pe romani pentru ca le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri si ei nu par sa fie constienti de asta. Intre daruri amintesc jertfa crestineasca a inaintasilor, valorile culturale si intelectuale, o biserica vie. Apoi au la indemana un pamant care da de toate, numai sa intinzi mana, sa-l sapi. Ei, cu toate astea romanul pare ca nu se descurca, mostenirea primita este peste puterile lui sa o administreze, sa o sporeasca.

Neamul e dezmembrat si nu mai gasesc oamenii puterea sa se uneasca in acelasi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele sau si de asta cauta sa infunde pe vecin, pe frate, pe prieten”.





Priviti  ce pot face dracii



Interviu cu preot prof. dr. Vasile Raduca,
paroh al Bisericii Kretzulescu si prodecan al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti


- Parinte, de ce Biserica Ortodoxa il numeste pe Sfantul Vasile “cel Mare”?

El a insumat, la un nivel de exceptie, toate trasaturile definitorii ale unui veritabil atlet al lui Hristos. Acesta cred ca este si motivul pentru care a fost botezat “Marele Vasile”, care ramane unul singur, inconfundabil in sfintenia sa!
- Va intreb, in numele cititorilor nostri: de ce sunt atat de raspandite in lumea ortodoxa “Moliftele” sale si de unde vine renumele lor atat de temut?
- In primul rand, trebuie precizat ca mai exista si “Moliftele” Sfantului Ioan Gura de Aur, precum si “Moliftele” Sfantului Ciprian. Mai putin cunoscute, forta lor este egala cu a celorlalte rugaciuni. Cat priveste raspandirea si renumele Moliftelor Sfantului Vasile, desi va dau dreptate, in general, as vrea sa asez o “surdina” binevenita. Ele au devenit aproape o “moda” in ultimii ani si cred ca s-a exagerat din motive spectaculare, ce nu tin de spiritul religios autentic. “Molitva”, in limba slava, inseamna “rugaciune”. Deci, avem de-a face cu o suita de rugaciuni la fel de importante ca si oricare alte rugaciuni ale Bisericii. Sa nu uitam ca in Ortodoxie exista, pe langa asemenea rugaciuni de exorcizare, in egala masura, rugaciuni de lauda, de cerere, de multumire… Toate sunt la fel de importante, pentru ca fiecare isi are rolul ei bine definit.
- Parinte Raduca, eu nu indraznesc sa contrazic o fata bisericeasca, dar viziunea dvs. este mult prea “blajina”! Moliftele Sfantului Vasile nu se citesc doar la inceput de an, chiar daca acela este cel mai important moment. Ele sunt citite regulat in manastiri si, saptamanal, in unele biserici “de mir”. Exista, in schimb, preoti care nu se incumeta sa le citeasca prea des, poate dintr-o, hai sa zicem, “timiditate duhovniceasca”. Circula tot felul de zvonuri pe seama celor intamplate cu ocazia citirii acestor blesteme indreptate impotriva satanei. Credinciosii, la randul lor, se tem sa le citeasca acasa, in singuratate.
- Nu va contrazic, dar sa nu “idolatrizam” astfel de texte bisericesti, desi recunosc, totusi, ca Moliftele au un efect foarte puternic asupra demonilor strecurati in oameni in chip nevazut. In pofida acestui fapt, n-as vrea sa exageram, in detrimentul altor rugaciuni bisericesti, fiindca oamenii din ziua de azi au inceput sa vina la Sfanta Biserica mai mult pentru parastase si molifte, uitand de Spovedanie sau chiar de Sf. Liturghie. Este foarte adevarat ca nu orice rugaciune se cuvine citita de crestin, de unul singur. Moliftele Sf. Vasile cel Mare, ca si ale Sf. Ioan Gura de Aur, ce se gasesc in Molitfelnic, nu sunt la indemana babei Leana, a mamei Omida sau mai stiu eu a cui. Daca insa vorbim de necesitatea postului, a ajunarii aspre, cu prilejul acestor rugaciuni de exorcizare, atunci sunt cu totul de acord. Necuratul se abate mai tare asupra credinciosului imprudent sau nepregatit, dupa citirea acestor texte. Nici macar mie, ca preot, nu-mi este catusi de putin indiferent in ce stare ma aflu cand le citesc!
- Care este istoria acestor rugaciuni, pe scurt? Ce “biografie” au?
- Exorcismele isi au origini foarte indepartate, in lumea ebraica si pagana. In Antichitate, existau chiar persoane specializate in asemenea practici, care citeau pasaje din Vechiul Testament si invocau numele lui Iahve. Abia prin Mantuitorul Hristos se instituie – stim din relatarile evanghelistilor – exorcismul de tip crestin. Ba mai mult, Domnul Iisus le spune ucenicilor sa mearga in lume si sa scoata demonii din oameni, iar acestia o fac “in numele lui Iisus Hristos Cel Rastignit in vremea lui Pontiu Pilat!”. Chiar si Taina Sf. Botez este precedata, pana in ziua de azi, de o suma de exorcisme foarte puternice. Exista, cu alte cuvinte, traditia unei practici de acest tip, ce a fost incununata de Moliftele pe care le cunoastem astazi in forma scrisa de cei trei sfinti.
- De ce sunt atat de temute asemenea rugaciuni, chiar si de preoti, uneori?
- Nici o rugaciune, cu atat mai putin Moliftele, nu se cuvine citita, picior peste picior, acasa. Insa este adevarat ca Moliftele pot avea un efect “devastator” pentru preot, daca nu are epitrahilul de gat si nu s-a pregatit in curatie si post. Cunosc un caz de slujitor al lui Dumnezeu care citea Moliftele in Postul Mare. Era paroh si pastorea doua sate din Teleorman, despartite de un lac. Intr-o seara, dupa citirea acestor rugaciuni puternice, se intorcea acasa, singur. Cand a ajuns la digul pe care trebuia sa paseasca pentru a traversa lacul despartitor, a simtit ca “cineva” incearca efectiv sa-l imbranceasca in apa! Mi-a povestit ca a fost nevoit sa treaca in patru labe, ca sa nu cada…
- Explicati, va rog, foarte sumar, pentru cititorii nostri, care este “tipicul” citirii Moliftelor!
- In general, ele nu se citesc separat de o alta slujba. Citirea lor se poate face si in biserica, dupa Liturghie sau Vecernie, dar si acasa, dupa Sfestanie sau Maslu. Ele fac parte, cum v-am spus deja, dintr-un intreg al Bisericii, care implica, deopotriva, sfintirea, binecuvantarea si exorcizarea. Mai exista un amanunt important, mentionat inca de pe vremea lui Origen. Aceasta exorcizare nu se refera doar la oameni posedati, ci si la locuri bantuite de satana. Nu intamplator crestinul cheama preotul acasa pentru sfestanie. Deci, chiar si sfintirea unui spatiu, alungand spiritele rele de acolo, are un caracter exorcist.
- Parinte Raduca, ati avut vreo experienta personala in ceea ce priveste citirea Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare?
- Da! Ba chiar trebuie sa recunosc ca a fost una impresionanta. Acum vreo doi ani, tin minte, am remarcat in biserica prezenta uneitinere ce parea sa aiba un comportament usor bizar, desi pastra toate aparentele deplinei normalitati. Aveam sa aflu ca este din Buftea si abia implinise 19 ani. Nu mai tin minte cum o cheama, dar nici nu am revazut-o de atunci. Am inceput sa citesc Moliftele pentru un tanar medic, la rugamintea acestuia, iar fata a venit sub epitrahil, langa barbat, pe neasteptate. Tanarul statea linistit, in timp ce fata, la scurt timp, a inceput sa tremure, sa se zdruncine, pana cand a cazut sub masa din fata Icoanei Maicii Domnului. Imi amintesc ca era vineri seara, zi de post… Tulburat peste masura, am sfarsit de citit Moliftele si l-am rugat pe tanar sa astepte deoparte. Intre timp, fata isi revenise din acel ciudat lesin. Abia a reusit sa sopteasca, parca epuizata: “Parinte, am pe satana in mine… Nu stiu ce sa ma fac!”. Am reluat Moliftele pentru ea, separat. Dupa ce am pus epitrahilul pe capul ei si am inceput sa blestem diavolul, tanara si-a reluat tremuratul si convulsiile, pana ce a cazut din nou sub masa din fata icoanei, scotand niste sunete ragusite, cu un glas ce nu parea sa mai fie al ei. Mie, va spun sincer, aproape mi se inmuiasera picioarele, insa mi-am pastrat cumpatul, m-am dus in Altar, am luat Sf. Cruce si am reluat blestemele, indreptand varful Crucii spre capul ei, chiar in crestet. Tanara se zguduia de parca ar fi fost cuprinsa de friguri sau accese de epilepsie, se intindea sub masa si scotea acele sunete gajaite, desi vocea ei normala era armonioasa. Inca si acum sunt rascolit de amintirea acelei scene incredibile! Ea isi revenea, ii puneam din nou epitrahilul pe cap si continuam pana cand, la un moment dat, am inceput sa simt ca ma cert, pur si simplu, cu cineva ascuns in fiinta ei… Tremuram si eu deja, insa continuam sa citesc. I-am rugat pe cei cativa enoriasi ce se mai aflau in biserica, de fata, sa spuna in cor, cu glas tare, “Doamne miluieste!”, iar eu reciteam blestemele fara incetare. Parca ma luptam corp la corp cu o fiinta nevazuta… Ea se zbatea ca un epileptic, apoi isi revenea si iarasi cadea in acea stare. Eram leoarca de transpiratie, de parca as fi alergat, iar credinciosii din parohie urmareau uluiti aceasta scena. Am intrebat pe cei care erau de fata ce spunea vocea aceea guturala cand o apucau crizele pe fata, caci in timpul citirii blestemelor ridicasem glasul, de emotie vorbeam mai tare si eu, fara sa mai pot fi atent la altceva. Enoriasii mi-au spus ca se auzea asa: “Te urasc! Te urasc!”. Va dati seama? Eu blestemam satana, iar demonul imi raspundea “Te urasc”… Ma cutremur chiar si acum, cand povestesc. N-am mai trait niciodata asa ceva.

- Vedeti, parinte? Ati sfarsit prin a recunoaste ceea ce va intrebam la inceput!
- Da si nu, in acelasi timp. Accept ca asemenea intamplari sunt dovada fortei Moliftelor, stiu ca datorita unor asemenea situatii iesite din comun s-a creat o veritabila mitologie populara in jurul lor, dar nu sunt de acord cu “spectacolul” acestui misticism primitiv, dupa care lumea contemporana se da in vant. Oamenii au ajuns sa creada ca orice problema se poate rezolva prin Molifte. Biserica, strict dogmatic vorbind, este o institutie divino-umana, in centrul careia se afla rugaciunea, sub toate formele ei de manifestare, intre care cea mai importanta ramane Sf. Liturghie. De la Liturghie iradiaza toate celelalte rugaciuni ale Bisericii, inclusiv Moliftele. In Sf. Liturghie se actualizeaza, de fiecare data, jertfa Mantuitorului Hristos, toti impartasindu-ne din darurile pe care Dumnezeu ni le ofera cu aceasta ocazie. Fara constiinta actualizarii acestei jertfe, toate celelalte forme de rugaciune, inclusiv Moliftele, nu ar avea puterea pe care o asteptam de la ele.




Click pe imagine pentru a vedea ce ne asteapta.



Sa ne aducem aminte de invatatura Parintelui Cleopa

“Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci? (…) Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice: Mai, astia sunt de la Dumnezeu!

PROOROCII MINCINOSI SI MINUNILE DRACILOR


“Acum sa va spun o istorioara cu Chinops vrajitorul.
Sfantul Ioan Evanghelistul a predicat Evanghelia in tot pamantul. Cand a ajuns cu predica Evangheliei in insula Patmos, a aflat acolo inchinatori la idoli, cum era atunci; toata lumea se inchina diavolilor.
Cand a ajuns acolo, ostrovul acela avea un mare vrajitor, care statea in pustie, pe care il chema Chinops. Si ei ziceau ca acela-i dumnezeul lor, ca acela, cu puterea draceasca, facea farmece mari, facea fel de fel de “minunatii”.Acestui vrajitor ii slujeau 1000 de demoni, sa sa poata face fermecatorii, minuni cu puterea draceasca si vrajitorii mari.
Cand a ajuns Sfantul Ioan Evanghelistul acolo, a inceput sa predice Evanghelia, cu puterea lui Hristos. Sfantul Ioan avea putere de la Mantuitorul sa faca minuni, caci tuturor apostolilor le daduse aceasta putere: Intru numele Meu, draci veti scoate, morti veti invia, in limbi noi veti vorbi… ( Marcu 16, 17 ).

Si cand a inceput Sfantul Ioan Evanghelistul sa predice cu putere, a crezut multa lume in Hristos. Toti care erau bolnavi se vindecau; care erau morti inviau si multe minuni facea cu puterea Mantuitorului. Atunci oamenii s-au dus la idolul lor in pustie, in munti, si i-au spus lui Chinops, vrajitorul, care era sluga satanei.
- Stapane, a venit un ucenic al Celui rastignit, pe care il cheama Ioan. Face minuni si semne mari, invie mortii, tamaduieste bolnavii, vindeca orbii, surzii, indracitii si crede multa lume intr-insul.
- Mergeti in cetate, ca eu o sa trimit un inger de-al nostru sa-l ia si o sa-l dau judecatii celei vesnice.
Dar duhurile care veneau la Sfantul Ioan erau legate si trimise afara din insula Patmos.
Chinops, daca a vazut ca nu se mai intorc duhurile, s-a umplut de manie si a luat toata multimea draceasca si s-a dus in cetate. A batut de trei ori din palme, l-au luat dracii pe nori, l-au dus pe sus si l-au pus in mijlocul orasului. A inceput lumea sa strige:
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru! Dar a venit unul din ucenicii Celui rastignit si face minuni si semne mari.
Cand au vazut cei ce crezusera in Hristos, au inceput a se teme: “Mai, si dumnezeul nostru-i mare! Uite vine pe sus!” Dar il aduceau dracii pe sus. El a inceput a-i mustra:
- Oameni orbi, asa de repede credeti in el? Ascultati-ma pe mine! De este drept Ioan, sa faca minunile pe care le fac si eu!
Si s-a dus acolo unde predica Ioan Evanghelistul :
-De ce-ai intrat in tara mea, Ioane, si faci minuni si predici pe Cel pe Care L-au rastignit evreii pe cruce si n-a putut sa se salveze pe Sine? Ce crezi ca numai tu faci minuni? Sa va arat eu ce pot sa fac!
Si Chinops cheama un tanar, caruia-i murise tatal :
- Unde este tatal tau ?
- A murit inecat in mare.
- Uite, eu il aduc acum imediat !
Si a batut din palme de trei ori si s-a scufundat in mare Chinops. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul. Numai ce vede ca a iesit Chinops din mare cu tatal copilului. Era nalucire draceasca. Si toti oamenii de pe mal s-au mirat si au zis :
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru !
Sfantul Ioan Evanghelistul ii vedea ca sunt draci.
Se duce Chinops la o femeie :
- Femeie, unde sunt feciorii tai ?
- Feciorii mei s-au inecat cu o corabie mergand la Cipru de doi ani de zile.
- Ia sa ti-i aduc si pe aceia !
A batut de trei ori din palme, s-a bagat in mare si i-a scos feciorii femeii.
“Sarut mana, mama! Vai de mine! Inchinati-va la dumnezeul Chinops, ca acesta ne-a scos pe noi din muncile iadului si ne-a adus aici”
Si mama ii saruta, dar nu vedea ca-s draci! (Asa are sa fie acum la sfarsit. Bagati de seama !).
Cand au vazut oamenii asa, au inceput a striga :
- Mare esti, Chinoapse, si mai mare dumnezeu ca tine nu este! Si a zis Ioan lui Chinops:
- Minunile tale sunt vrajitorii dracesti !
Cand au auzit paganii, s-au repezit asupra lui Ioan, l-au prins si l-au omorat.
Cei ce crezusera in Hristos, prin predicarea lui Ioan, au prins mare frica : “Daca au omorat pe Sfantul Ioan, o sa ne omoare si pe noi!
Atunci Chinops a inceput a predica :
- Ticalosilor! Vedeti ce-am facut eu cu Ioan? Si voi ati crezut in el! Eu am putere mare!
Si a venit un inger al Domnului si s-a atins de Ioan Evanghelistul : Ioane, scoala-te si predica pe Hristos!
Numai ce aude :
- Ioan, pe care l-am omorat noi cu trei zile in urma, predica grozav si toata lumea crede in el.
Cand a auzit Chinops ca Ioan a inviat, s-a dus la el cu acei draci, despre care credea poporul ca i-a inviat Chinops. Sfantul Ioan predica pe malul marii.
- Ioane, ce crezi ca daca ai inviat, ma tem de tine? Oameni buni, stiti corabia care s-a scufundat deunazi cu vreo 400-500 de oameni?
- Da!
- Uite, eu acum ii aduc odata cu corabia si ii invii pe toti!
Si a batut din palme de trei ori Chinops si s-a scufundat in mare, sa aduca corabia cu tot cu oameni. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul.
Sfantul Ioan Evanghelistul, cand a vazut ca s-a scufundat, a luat Sfanta Cruce si a zis :
- Aici sa se scufunde toata puterea satanei! Oamenii, care erau pe mal si asteptau venirea lui Chinops, cu cei inviati de dansul, au zis:
- Nu mancam nimic, pana nu vine Chinops !
- El nu mai vine niciodata, ca l-am trimis eu in fundul iadului.
Si astepta poporul sa vina Chinops cu corabia cu oamenii si au stat trei zile si mureau de foame pe malul marii.
Marea a fiert trei zile, asa ca in clocot, iar dracii l-au parasit pe Chinops si el a ramas in fundul marii. Toti asteptau si ziceau: “Nu mai vine Chinops, nici intr-un fel! Nici singur, nici cu altii!” Sfantul Ioan le-a zis :
- Vedeti cum v-a inselat? Vedeti inselaciune? Vedeti ca pe el n-a putut sa se salveze? Si acum, pe cei pe care i-a inviat, ii cunoasteti?
- Ii cunoastem, vai de mine !
- Hai sa-i intrebam pe cei ce au inviat, daca sunt mortii vostri!
- Cu puterea Sfintei Cruci va leg sa spuneti cine sunteti voi!
- Noi suntem diavoli, care ii slujim lui Chinops de atatia ani! Atunci oamenii au inceput a-i intreba pe cei inviati : “Mai, barbate, dar nu esti tu? Dar voi, mai feciori, dragii mamei ?…
Sfantul Ioan Evanghelistul i-a legat.
- Ia sa va faceti oleaca voi, nu tare urati, sa nu moara lumea de frica. Asa cum se poate, sa vada oamenii cine sunteti!
S-au facut niste aratari, aceia pe care Chinops i-a inviat, si cand au suflat odata cu foc, toti au cazut la pamant.
- Vai de mine, Sfinte Ioane, alunga-i de aici ca murim !
Scaparau scantei pe nari, gura le era de foc, aveau unghii de arama, si cand au racnit la oameni, toti s-au speriat!… Erau draci !
- Vedeti cui va inchinati voi? a zis Sfantul Apostol Ioan. Gata, voi ati crezut ca Chinops a inviat morti !
- Vai de noi, murim! Trimite-i de aici!
I-a blestemat sa se duca in gheena si oamenii nu i-au mai vazut. Cand a vazut aceasta, poporul a crezut in Hristos si Sfantul Ioan Evanghelistul a inceput sa faca minuni si mai mari.
Vedeti cum i-a inselat diavolul pe oameni? Ai vazut ca unui vrajitor ii slujeau o mie de draci! Dar in fata puterii lui Dumnezeu nimic nu pot. Acesta a fost razboiul Sfantului Ioan Evanghelistul cu Chinops vrajitorul, in insula Patmos. Acolo Sfantul Ioan Evanghelistul a facut preoti, episcopi si a increstinat tot ostrovul Patmos. Acolo a scris el si Apocalipsa, care este in Sfanta Scriptura, cu care se termina Noul Testament.
Asa au sa vina si pe timpul lui Antihrist. Bagati de seama, poate eu sunt in groapa. Voi fi putred pe atunci. Sa va aduceti aminte cand invatam eu aici. Sa va insemnati cu Sfanta Cruce, cea mai puternica arma, de care se cutremura tot iadul, si nu veti fi biruiti de nimic.
Auzi cum canta Biserica la Sfantul Maslu : “Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei; ca moartea ai calcat si mortii ai sculat. Pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii “.
Deci sa nu credeti in descantece, in tot felul de vraji, in cei ce cauta in bobi, in cafea, in palma; cei ce sting carbuni, cei care deschid carti sfinte, cei care descanta cu numele lui Hristos si pomenesc sfintii. Toti sunt impotriva lui Hristos! Toti sunt in slujba satanei!
Nici o vedenie sa nu primiti. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus ca nu se supara Dumnezeu daca nu o primesti, ca El stie ca tu te temi sa nu primesti lup in loc de pastor.
Vedenia, stiti care este? Ai auzit care-i vedenia noastra? Care o spune Sfantul Efrem Sirul: Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele, sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti!
Si iarasi ceea ce spune Duhul Sfant prin Proorocul David: Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu, inaintea mea este pururea (Psalm 50, 4) . Sa ne vedem pacatele, nu vedenii. Ca Sfantul Isaac Sirul spune: De mii de ori mai fericit este cel ce-si vede pacatele, decat cel ce vede vedenii; ca vedeniile pot fi draci si te duc la pieire vremelnic si vesnic.
Sa ne vedem pacatele noastre, sa petrecem in smerenia mintii si a inimii si sa nu ne socotim vrednici ca putem vedea vedenii, ca asta este cea mai mare mandrie si cutezanta.
Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci?Ca spune la II Tesaloniceni, cap. 9, despre venirea lui Antihrist: a carui venire este intru toata puterea satanei, facand semne si minuni mari, de va putea sa insele si pe cei alesi.
Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, spune: “Cand vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei si barbati sa zboare pe sus“. Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun.
Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice : “Mai, astia sunt de la Dumnezeu!
Vor merge cu tine la cimitir si vor intreba :
- Unde-i mama ta ingropata ?
- Aici !
- Unde-i tatal tau ingropat ?
- Aici !
Si vor zice slugile lui Antihrist :
- Iesi, mai Gheorghe! Iesi, mai Ioane! Iesi, Vasile! Iesi, Marie! Iesiti din morminte!
Si o sa-ti iasa tatal tau si o sa te sarute; si mama ta o sa te ia in brate, cu hainele cu care-i pusa in mormant, si iti va zice :
- Dragul tatei, credeti in acestia, ca de la Dumnezeu sunt! Credeti, ca ei ne-au scos pe noi din iad!
Toti vor fi draci ! Si cei scosi din morminte si cei care vin cu dansii.
Luati aminte! Sa nu credeti in proorocii mincinosi, ca fac minuni cu puterea satanei si pe cei slabi in credinta o sa-i insele. Ei lucreaza cu satana, iar noi suntem cu Hristos ! Atunci ce-ai sa faci, daca incepi a crede de pe acum in vraji, in descantece si in ghicitorii de tot felul?
Eu umblu prin credinta, nu prin vedere. Asa ne invata Biserica in Simbolul Credintei. N-am nevoie sa vad. Ca zice Hristos : Fericiti cei ce n-au vazut, si au crezut! (Ioan 20, 29). Asa este.
Acum aproape de sfarsitul lumii vor apare multi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi sa insele lumea. Voi tineti-va de mama voastra spirituala, Biserica Ortodoxa, care v-a nascut prin apa si prin Duh! Nimic sa nu primiti de la sectanti. Cand vine un sectant sau cineva la tine, intai pune-l sa faca cruce si sa spuna Crezul: “ Cred Intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului…“. Daca spune Crezul, vorbeste cu el; daca nu, zi-i: “Fugi, satana, ca nu esti fiu al Bisericii, ci esti al lui Antihrist!
Eu am scris o carte – “Despre credinta Ortodoxa” -, care s-a tiparit in doua editii, unde am pus si pe martorii lui Iehova si toate sectele.
Spune Evanghelistul Ioan: Fiilor, ati auzit ca vine Antihrist? Tot duhul care nu marturiseste pe Iisus Hristos ca este Dumnezeu, Antihrist este! (I Ioan 4, 3). Deci inaintemergatorii lui Antihrist, tagaduiesc dumnezeirea lui Hristos.
Sa nu ne speriem! Noi una sa stim: “Ca Piatra Hristos este temelia Bisericii si portile iadului nu o vor birui“. Ai vazut ce spune Sfantul Atanasie cel Mare: Vezi caderea iudeilor din credinta? Cati prooroci au avut ei pana la Sfantul Ioan Botezatorul! Iar de atunci nici unul! Ca Legea si proorocii pana la Ioan Botezatorul sunt“.
S-a ridicat Duhul Sfant de la ei, sa nu mai aiba prooroci pana la sfarsit. Tot el spune: “Sa nu va temeti cand se vor inmulti vrajmasii Bisericii! Ca si in vremea sfarsitului si oricand Hristos va sprijini pe cei credinciosi”.
Si zice: “Daca are sa imparateasca Antihrist 1260 de zile, trei ani si jumatate,pentru cei alesi se vor scurta zileleAre sa ti se para ca a trecut intr-o luna imparatia lui Antihrist. Ce? Dumnezeu nu stie pe cei alesi, ca sa-i crute?
Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim!

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Cand vor predica ei cu mare putere si vor infrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cat va imparati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamantul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne in Ierusalim ca sa intoarca pe evrei, caci ei nu se intorc pana nu vine Ilie si Enoh. Vor intoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.
Cand vor predica ei, ii va auzi tot pamantul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de cand i s-au descoperit Sfantului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se intrebau oamenii: “Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda in America?
Acum, daca ar predica, ii vede la televizor toata lumea si ii aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Cand vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum invie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, cand va imparati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.
Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neinchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si in Italia si in Belgia si in Olanda si in Bulgaria si in Grecia si in Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai inainte cat are sa se inmulteasca mintea, adica stiinta.
Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi – In vremea de apoi se va inmulti mintea foarte, si se vor intelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor inconjura lumea. Toate cate le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani inainte.
Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani inainte de venirea Domnului, la capitolul 60 intreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se intrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).
Ai auzit? Cu 2800 de ani inainte a spus de avioane. Ce-a zis? “Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor”. Ca ei nu zboara, decat de la un aerodrom la altul, ca sa se alimenteze.
Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si intreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si intrec carele oamenilor ?
Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat in cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamantului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni iti lasa pomii infloriti.
Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.
- Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?
- Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai castige cand vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.
- Dar daca eu sunt inchis intr-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt in siguranta ?
- Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime in jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt impiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.
Am grait cu dansul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!
Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atat o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici in casa, nici in beci, nici in apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.
Toate-s scrise, fratii mei. Si Mantuitorul a spus: Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…”






Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
“Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.
Din lucrarea “Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”


Parintele Onisim Crivat
Între părinţii cu viaţă aleasă ai vremii de acum se numără şi Părintele Visarion de la Borleşti – Roznov (judeţul Neamţ), un nevoitor îmbogăţit cu multe virtuţi, iubitor îndeosebi al negrijei şi înstrăinării. Bătrânul, blând şi cuminte, dar când învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt primejduite, aprig şi nebiruit, se nevoieşte tăcut, retras, neştiut, pe-o coamă de deal, într-o chilie ponosită, ridicată din propriile osteneli, îndărătnicindu-se parcă să mărturisească faptul că mai presus de proiecte, strategii şi eficienţă se află pronia lui Dumnezeu, în “mâinile” căreia Părintele şi-a pus întreaga vieţuire.
Îl cunoşteam de ceva ani, bănuiam că ajunsese la mari măsuri duhovniceşti, însă vizitându-l deunăzi în sihăstria de pe culmea dealului, am fost adânc impresionat de lipsa aproape cu totul a oricărui element lumesc, împotriva căruia duce parcă un război, cumpănind între aversiune şi dispreţ faţă de cele ce încântă ochiul şi amăgesc sufletul. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, purtând pe creştet un fes sintetic asemeni părintelui Anatolie din cunoscutul film “Ostrovul”, încălţat cu nişte resturi de papuci, vechi de când lumea, Părintele Visarion aminteşte de monahismul necunoscut chiar şi celor care merg pe la mânăstiri, un monahism certat cu convenţiile lumeşti, nu doar ca organizare, ci mai ales ca duh. De altfel, Bătrânul chiar mărturisea că îl obosesc noile orientări ale monahismului, lucrurile prea exacte şi ordonate edilitar, prea multă administraţie şi stricteţe lumească, peste tot forme şi măsuri simetrice etc., lămurindu-mă că el pe toate le lasă “aşa cum sunt, mai natural”. Legat de acestea, între altele, Părintele Visarion ne-a povestit despre pustnicul Nicodim Grosu de la Tarcău, care i-a fost părinte duhovnicesc, cât de mult îl folosise cu felul său de vieţuire : la fereastră, în loc de sticlă avea folie, soba rudimentară, zidită din pietre de râu, rareori cunoştea focul, în loc de pat – o scândură neşlefuită, “într-un colţ câteva cărţi duhovniceşti întregeau tot confortul”. Uşa, acoperită tot cu folie, spartă în partea de jos, pentru a face loc pisicii, completa întreg decorul…
Contrar părerii majorităţii că astfel de deprinderi “urâte” reprezintă pe omul neştiutor, “sărac cu duhul” şi “ignorant”, pustnicul Nicodim fusese profesor de ebraică, greacă şi latină, deţinând o vreme funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, însă dorul după traiul smerit şi anonim îl face să părăsească aceste privilegii, socotindu-le deşertăciuni. Pe acest părinte cu viaţă sfântă (neiubit de ierarhii şi teologii modernişti, laolaltă cu alţi mari Părinţi) l-a avut Părintele Visarion povăţuitor. Astfel, după cum duhul Sfântului Proroc Ilie odihnea asupra urmaşului său, Sfântul Proroc Elisei, duhul Părintelui Nicodim se face simţit în vieţuirea Părintelui Visarion de la Borleşti. De aceea nu ne mirăm de darurile duhovniceşti cu care este împodobit, daruri care strălucesc pe chipul său ostenit, încercat, subţiat de nevoinţe. Contrastând cu vârsta, peste 80 de ani, ochii vioi cercetează atent chipul pelerinilor, învăluindu-i cu o privire în care locuiesc neclintite dârzenia, înţelegerea, iertarea, dar şi o anumită căldură a încurajării, încredinţându-te că părintele s-a împărtăşit tainic şi oarecum pe viu din cele ce scapă simţurilor. Acest sentiment e întărit şi de observaţia că părintele ascunde o bucurie care parcă „dă să iasă afară”, un fel de bucurie strunită cu grijă şi precauţie, fierbând undeva în ascunzişul firii. Vioiciunea duhovnicească a părintelui, lucrare a Sfântului Duh, se face simţită şi în sprinteneala cu care răspunde frământărilor contemporane, legate de secularizare, de integrarea în structurile europene, de ecumenism, catolicism etc., lămurind în chip simplu şi smerit orice nedumeriri. Am observat că părintele solicită şi primeşte din partea creştinilor diferite materiale pe aceste teme, pe care, spre deosebire de oficialii Bisericii, le ia foarte în serios, acordându-le un deosebit interes, raportându-le întotdeauna la învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În duh, străin de poftele omeneşti, pustnicul este la curent cu evenimentele, nici ignorându-le sentenţios, nici absolutizându-le panicard.

Deşi Părintele Visarion nu se impune în Ortodoxia contemporană ca mare personalitate duhovnicească, de care lumea ortodoxă şi neortodoxă ar trebui să ţină seama (asemenea marilor părinţi precum Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Papacioc etc.), pentru că nu se înscrie în standardele publice misionare ale bisericii, ba dimpotrivă, am putea spune că, în contextul sărăciei duhovniceşti actuale şi al convenţionalismului ce macină creştinismul românesc, Bătrânul, la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul, este pentru noi „glasul celui ce strigă în pustie”. Numele lui nu va rămâne în memoria posterităţii ca un ctitor de locaşuri sfinte, fondator de aşezăminte filantropice, deschizător de mari idealuri în folosul comunităţii, obiective accesibile şi rău credincioşilor, necredincioşilor, ateilor, masonilor ş.a.m.d., ci ca un smerit, neştiut trăitor în Hristos, purtându-şi „fără zgomot” crucea propriilor patimi numai de Dumnezeu ştiute. Văzându-l, parcă am înţeles mai bine sensul cuvintelor rostite de un pustnic din Pateric, care, întrebat de nişte filosofi ce lucruri mari face el în pustie, le-a răspuns că nu face nimic, decât că îşi păzeşte inima de cugete spurcate, adică de tot gândul şi simţirea omenească, străine de voia lui Dumnezeu. Într-o lume închinată progresului şi eficienţei, idealuri antihristice cărora s-au raliat şi unii întâistătători ai Bisericii şi chiar o bună parte dintre duhovnicii de pe la noi, a refuza să te implici în marile prefaceri sociale, adică nefăcând nimic la vederepentru a lupta nerisipit/neamestecat cu patimile sufletului, e o atitudine vecină cu nebunia. Cel ce păşeşte pe această cale – exceptând o anumită categorie de creştini – va fi blamat ori dispreţuit de popor şi mai mult de intelectuali şi de teologii Bisericii, învrednicindu-se de epitete precum: egoist, leneş, iresponsabil, prost, nebun, rătăcit, eretic etc. Legat de aceasta, îmi amintesc cum unul din părinţii cu mare faimă în Moldova cu mulţi ani în urmă, după ce i-am spus că vreau să trec pe la Tarcău pentru a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim cel din pustie, mă sfătuia să renunţ la acest gând, motivând că „vieţuind singur în pădure, nu are ce să-ţi spună”, afirmând că „pierde vremea, în loc să ajute lumea”. Nu l-am ascultat şi n-am regretat… (Între timp, părintele acela a ajuns la concluzia că lumea preţuieşte din ce în ce mai puţin implicarea monahilor în vieţuirea socială şi i-a sfătuit pe ucenici să se aşeze cât mai departe, la loc liniştit, pentru a se dedica rugăciunii şi negrijei, confirmând aşadar atitudinea Părintelui Nicodim!).
Nu de mult, un preot din părţile Neamţului mi-a spus că fuseseră chemaţi cu toţii la protopopiat pentru a li se comunica participarea obligatorie la un proiect finanţat din exterior pentru înfiinţarea unor ferme zootehnice. Nebănuind consecinţele duhovniceşti ale acţiunii, preoţii se felicitau entuziasmaţi că participă la construirea lumii trecătoare. Dar oare cum vor mai propovădui vieţuirea în sărăcie, simplitate, părăsirea grijilor vieţii, lepădarea de cele lumeşti, specifice vieţuirii în Hristos, dacă ispitiţi de marile programe europene vor sluji intereselor duhului lumii, cu alte cuvinte nihilismului anticreştin? Porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că de acestea se îngrijesc păgânii” este părăsită de mulţi, începând de la vârf. Am insistat asupra acestui amănunt, pentru a înţelege cât de importanţi sunt, în actuala conjunctură, oamenii precum Părintele Visarion, care a lăsat toate pentru împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie despre care Domnul Iisus Hristos ne-a spus că nu este din lumea aceasta. Dacă din punct de vedere social, pustnicul din Borleşti nu face nimic, evitând cu desăvârşire tentaţia ieşirii în public, fie ea şi „creştină”, vieţuind smerit la „marginea lumii”, el veghează asupra propriilor patimi, mângâie duhovniceşte pe cei ce îi trec pragul. Altfel spus, fără „flash-uri” şi distincţii electorale, Părintele face misiune după criterii uitate de Biserica oficială. Mesajul său pentru omenirea actuală este acesta: „Lăsaţi orice preocupări străine, vieţuiţi în smerenie, simplitate şi pocăinţă, pregustând din bunătăţile veacului ce va să fie!”




Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
El ne spune ca slava dumnezeiasca, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arata tuturor, atunci cand va veni sa judece lumea. Precum dupa inaltare, Tatal I-a dat locul cel mai de cinste, asezandu-L la dreapta Sa, asa Se va arata atunci tuturor in acest rol de cinste, Tatal dandu-I sa faca judecata tuturor. “Ca Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul nu cinsteste pe Tatal Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos ii va judeca pe toti cati au fost de la facerea lumii si cati vor fi pana la sfarsitul ei. Nimeni nu va scapa de aceasta judecata a Lui. Vor fi chemati si mortii la judecata.
Din ce cauza ii va da Tatal Fiului Sau intrupat, Iisus Hristos, sa faca judecata?
Dumnezeu voieste ca oamenii sa fie judecati printr-un om, care le cunoaste si slabiciunile cu care au avut de luptat, caci le-a purtat El insusi, dar si masura in care pot sa se ridice deasupra lor, caci El insusi S-a ridicat. El are apoi si dreptul sa-i judece, pentru ca le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea sa scape de pacat si de osanda. Cum va face aceasta judecata, vom vedea cand se va vorbi despre viata viitoare.
Aici spunem numai ca la judecata de apoi El ii va retine pe unii langa Sine, pentru vesnica fericire, iar pe altii ii va trimite departe de Sine, spre vesnica chinuire, dupa cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desavarsit, si s-au silit sa se faca asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au facut aceasta. El va fi Judecatorul desavarsit si masura sau legea desavarsita, dar totusi potrivita puterilor omenesti, dupa care vor fi judecati oamenii, asa cum El a fost Arhiereu desavarsit si jertfa desavarsita adusa pentru ei.
Ce trebuie sa intelegem indeosebi prin cuvintele: “Si iarasi va sa vina cu slava”?
Aceste cuvinte inseamna ca, daca prima data Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant “coborandu-Se”, a venit in chip de rob, S-a smerit, ca sa nu sileasca pe nimeni sa-L primeasca si sa creada in El, ci ca fiecare sa se poata decide in toata libertatea, a doua oara va veni cu “slava”. Dumnezeirea Sa va scalda atunci in lumina trupul Sau si va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credintei lor de mai inainte, si de spaima pe cei ce nu au crezut mai inainte in El. Atunci nu va mai veni singur si necunoscut, ci inconjurat de sfintii ingeri si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si toti se vor aduna tremurand in fata Lui asteptand Judecata. “Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Matei 24, 30). “Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Pana si stihiile lumii se vor infricosa de slava Lui, “Si am vazut un tron mare alb, si pe Cel ce sedea pe el, iar dinaintea fetei Lui pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru ele” (Apoc. 20, 11).
Ce inseamna cuvintele: “A Carui imparatie nu va avea sfarsit”?
Aceste cuvinte ne spun ca stapanirea lui Iisus Hristos ca om si slava Lui nu vor inceta vreodata, ci vor dura vesnic. Caci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a carui slava sa fie luata vreodata de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca, nu va inceta in veci sa fie si om, deci om plin de slava dumnezeiasca. Deci, nici cinstea dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de fiinte mai inalt. imparatia fara sfarsit a lui Iisus Hristos a fost anuntata de ingerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept ca Apostolul Pavel spune ca la sfarsit Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii Sale mantuitoare ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare.
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro


Maica Dianora Ioana

Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta ivinda si pe Parintele meu!
Da-i sanatate, putere de munca si rugaciune. Acopera-l cu roua darului Tau si il pazeste pe el de tot raul. Ingradeste-l cu Cuvantul Tau, intareste-l in lucrarea poruncilor Tale, scoate-l teafar si nevatamat din toata ispita si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului. Fii lui impreuna-calator pe drumul Crucii, Prieten intim si Mire nedezlipit inimii lui. Daruieste-i vreme de pocainta si-l mantuieste cu judecatile pe care Tu Insuti le stii. Iar cand va veni timpul de a trimite ingerul mortii, ca sa-l dezlege din cele de-aici, Tu Insuti pogoara-te bland si primeste in bratele Tale parintesti duhul lui.
Binecuvanteaza, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Ajuta-i sa fie vrednici purtatori ai harului Tau si lucratori destoinici in via ce le-ai incredintat. Daruieste-le toate cele de trebuinta in viata aceasta si-i fa pe ei fii ai Invierii si mostenitori ai imparatiei Tale ceresti. Ce vor fi si gresind, ca niste oameni ce sunt, iarta-le lor, daruindu-le pocainta si spalandu-i in botezul lacrimilor pe care le vei fi daruind lor. Pentru dragostea Ta si pentru rugaciunile Parintelui meu, mantuieste, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Binecuvinteaza, Doamne, tot cinul preotesc si monahal si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Pe toti cei ce s-au lepadat de sine-si in viata aceasta, ca, luandu-si crucea, sa Iti urmeze fara a se uita inapoi, intareste-i cu harul Tau, ingradeste-i cu puterea Ta, implinind, Bunule, toate cererile lor cele catre mantuire si viata vesnica.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta de curand ivita si pe sotul meu!
Daruieste-i sanatate, putere de munca si intelepciunea de a impaca in inima sa cele de jos cu cele de Sus, spre mantuirea lui si spre slava Ta. Pazeste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti si-l izbaveste din toata primejdia. Da-i spor in toate si il apropie astazi de Tine mai mult decat Ti-a fost el aproape in ziua de ieri.
Binecuvinteaza, Doamne, pe sotul meu si pe toti sotii si pe toate sotiile din lume! Daruieste-le pace in inimile lor si la casele lor, sporeste dragostea lor de Tine si intreolalta, picura in familiile lor o farama din armonia ce se gaseste in sanul Sfintei Treimi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe parintii mei dupa trup!
Daruieste-le lor sanatate, lungime de zile, intelepciune si puterea de a-si duce batranetile pe picioarele lor, dupa voia Ta, stand treji in lucrarea poruncilor Tale, ca sa-i poti lua cu bucurie la Tine cand va veni vremea plecarii lor de aici.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti parintii din lume! Daruieste-le intelepciune din dumnezeiasca Ta intelepciune si rabdare cu copiii lor, din indelunga Ta rabdare cu noi si le daruieste lor dragoste de fii, din iubirea Ta pentru noi. Daruieste-le blandete fata de prunci, din nemasurata Ta blandete si discernamant, ca sa nu-si intarate spre deznadejde copiii atunci cand acestia vor fi gresind. Si le daruieste lor sa ajunga la batraneti frumoase, cinstiti fiind si iubiti de pruncii lor si sprijiniti de ei in nevoile si in neputinetele lor de atunci.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe copiii mei!
Trimite-le inger tare, pazitor, indreptator pasilor lor pe cararile mantuirii, spre slava Ta.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti copiii lumii! Tuturor, daruieste-le ascultare de parintii lor si de Tine si-i mantuieste pe toti cu judecatile Tale dumnezeiesti.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe surioara mea!
Cauta asupra ei cu blandete si cu milostivire si ajut-o sa-si poarte crucea, sprijinind umarul ei firav cu umarul Tau dumnezeiesc. Trimite-i mangaierea Ta in necazurile vietii acesteia si insoteste-o pe Cale pana-n sfarsit. Si-i randuieste, Doamne, un colt de Rai, langa inima Ta!…
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti fratii si surorile ce se afla in lume si si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Sporeste-ne dragostea intreolalta si iubirea de Tine; ajuta-ne noua sa fim toti una in Tine si Tu in noi, si noi intru Tine, precum ai cerut Tatalui cand Te-ai rugat pentru noi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe toti cei care ma vrajmasesc! Iarta-le orice greseala vor fi savarsit ei cazand din porunca iubirii; iarta-i si nu-i osandi. Lumineaza-i cu dragostea Ta si nu ii lasa sa piara din cauza mea. Iarta-ma si pe mine, de i-am poticnit spre manie cu rautatea mea. Potoleste, Doamne, toata rautatea si toata mania din lume si vindeca toata vrajmasia din ea. Fa mila inca si cu toti cei cazuti din poruncile Tale, ridica-i din caderile lor si le da indreptare pe calea mantuirii. Pe toti cei rataciti, intoarce-i la dreapta credinta. Pe dusmanii Bisericii Tale, lumineaza-i cu lumina Adevarului Tau si-i izbaveste de toata reaua inselare, rusinand astfel pe diavolul care uraste de moarte pe om.
Intareste, Doamne, Biserica Ta luptatoare! Vindeca trupul ei dezbinat, cu dragostea Ta. Tamaduieste madularele ei bolnave ori neputincioase si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului, ca Tu ai zis, Doamne, ca nici portile iadului nu o vor birui.
Binecuvinteaza-ma, Doamne, si pe mine, nevrednica roaba Ta, care cu nenumarate greseli Te-am mahnit si cu multe dureri Te-am impovarat. Iarta-ma pentru tot ce-am lucrat rau, rupta de Tine si departe de dragostea Ta. Lumineaza-ma cu poruncile Tale si ajuta-mi sa fac voia Ta. Unde slabiciunea firii mele se impotriveste poruncilor Tale, nu Iti intoarce fata Ta de la mine, ci apleaca-Te cu blandete asupra taranii mele bolnave si-o vindeca de toata rautatea, ajutandu-mi sa vreau sa fac voia Ta. Curateste-ma de tot noroiul si inalbeste-mi vesmantul cum nu poate inalbi asa niciun inalbitor pe pamant. Pazeste-ma, Doamne, ca pe lumina ochilor si nu ma lasa sa cad prada mai mult vrajmasului, ca Tu Singur imi stii rautatea si neputinta, dar si dragostea mea de Tine numai Tu o cunosti. Nu ma parasi, Doamne, chiar daca eu adeseori Te mahnesc. Ajuta-mi sa stau treaza in poruncile Tale. Da-mi cuget bun, da-mi discernamant si-mi daruieste sa-mi vad geselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Daruieste-mi dragostea Ta si smerenia Ta, si tot jugul Tau cel bun si usor si ajuta-mi sa-l port cu bucurie asupra mea. Ajuta-mi sa-mi duc crucea bolii cu care m-ai binecuvantat. Pe toti bolnavii din lume, ajuta-i sa nu carteasca in neputintele lor, ci sa faca rabdare, sa vada, si sa priceapa dragostea Ta, cu care, prin boala, cauti cu mila asupra poporului Tau, ca sa-l scoti de sub asuprirea vrajmasului si sa-l faci partas dumnezeirii Tale.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si toata zidirea Ta! Cauta cu milostivire spre toata faptura cuvantatoare si necuvantatoare si indrepteaz-o pe cale mantuirii, spre slava Ta. Ca binecuvantat esti, Doamne, in vecii vecilor. Amin.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa, si toata lumea Ta!…

O scurta analiza a vederilor parintelui Serafim asupra Apusului modern si a relatiilor acestuia cu Ortodoxia


“Fiecare cuvant al nostru trebuie cugetat cu grija, caci la fiecare cuvant se pune in joc adevarul”. – Parintele Serafim Rose [

Este potrivit a incepe o analiza a gandurilor parintelui Serafim despre lumea apuseana contemporana (secolele 18-21) cu avertismentul de mai sus. Intr-adevar, ceea ce noi, ortodocsii, avem a impartasi lumii apusene este de o importanta vitala si vesnica, si nu trebuie sa ne tratam cu usurinta sarcina (cf. Matei 12:26). Trebuie sa mergem dincolo de parerile noastre, si luand traditia parintilor nostri, sa ne dedicam fiecare cuvant Adevarului intrupat, ca astfel cei ce vor sa incerce cuvintele noastre cu un baros, precum cu un diapazon, sa le afle sunand dulce si cu ingrijire.
Acum, luand in consideratie cuvintele adevarului asa cum se gasesc in lucrarile parintelui Serafim Rose, trebuie sa recunoastem ca avem o sarcina extrem de dificila. Parintele Serafim pare sa faca afirmatii divergente, si uneori chiar contradictorii; pare sa argumenteze un favoarea unui lucru intr-o parte, si impotriva aceluiasi lucru in alta parte. Si, desigur, exista intotdeauna posibilitatea de a nu intelege nimic din ideea pe care parintele Serafim incerca sa o afirme. Este greu pentru un om obisnuit sa inteleaga duhul si profunzimea acelora precum parintele Serafim. Totusi, de vreme ce adevarul este in joc, vom savarsi macar o mica incercare de a-i analiza cuvintele.

Starea de astazi a Apusului
Parintele Serafim a avut mult de spus despre conditia in care se afla apusul la vremea cand a scris el, desi este greu a identifica cu exactitate ceea ce a gandit, fara a citi mult din lucrarile sale publicate. Parintele Serafim spune uneori lucruri ce ni se par de necrezut, dar trebuie inteles in ce context le spune, si pe ce premize se intemeiaza in vorbele sale. Doua din cele mai importante (desi uneori negraite) premize pe care se sprijina parintele Serafim sunt: 1) Crestinii Ortodocsi ar trebui sa caute catre predaniile si vietile sfintilor atunci cand incearca sa inteleaga adevarul; si 2) sfarsitul este aproape, si antihristul va veni curand.
Este adevarat ca parintele Serafim nu a reusit sa termine cartea sa proiectata „Imparatia Omului si Imparatia lui Dumnezeu”, dar a scris numeroase eseuri, scrisori si alte carti care documenteaza pe deplin (cand sunt luate ca un intreg) ceea ce credea despre apusul contemporan si omul apusean. Cartea „Ortodoxia si religia viitorului”, de pilda, „este despre <<spiritualitatea>> Ecumenismului, erezia de capatai a celui de-al 20-lea secol”  cu care s-a confruntat apusul. In aceasta carte, parintele Serafim descrie multe fenomene (indeosebi din apus) care le leaga de venirea anti-Hristului.
In alta carte, „Nihilismul”, parintele Serafim urmareste caderea lumii apusene pe masura ce nihilismul s-a dezvoltat si a trecut prin diferite stadii, ajungand in cele din urma la un stare in care „Revolutia a cucerit <<duhul vremii>>, si a merge impotriva acestui puternic curent este peste putintele oamenilor moderni” . Parintele Serafim credea ca crestinii ortodocsi de astazi sunt la fel de nepregatiti, si ca nu este vreme indeajuns spre a face ceea ce a facut Biserica timpurie, atunci cand a transformat culturi intregi. Parintele Serafim nu spune ca nimeni nu se poate mantui, ci crede ca Apusul, ca un intreg, este o cauza pierduta, si ca tot ceea ce mai putem savarsi este sa „smulgem din foc pe cativa” (cf. Iuda 23). Nu privea incercarile de a ajunge la cei din Apus ca fiind pe de-a-ntregul inoportune si nefolositoare, dar credea ca „rebeliunea nihilista a patruns intr-atat de profund in alcatuirea vremii noastre, incat rezistenta la ea este slaba si ineficace” .
Parintele Serafim credea ca venirea antihristului este foarte aproape, si ca  „in momentul actual al istoriei spirituale a omului – un moment, indiscutabil, de criza si de tranzitie – un Dumnezeu mort, un mare neant, sta in centrul credintei omenesti” . „Oamenii par sa fi ajuns prea slabi pentru a se confrunta cu adevarul” . Secolul al 20-lea a fost, in viziunea parintelui Serafim, „veacul superstitiei” . Desi nu ne-am izbit inca de aceasta stanca, cu siguranta ne indreptam catre ea si pentru parintele Serafim era vadit ca „veacul <<rebelilor>> se apropie” .
Parintele Serafim a confirmat invatatura Arhiepiscopului Averchie ca „traim intr-un veac al Apostaziei, al caderii de la adevaratul Crestinism, cand <<taina nedreptatii>> a intrat in stadiul final de pregatire pentru <<omul nelegiuirii>>, Antihristul (2 Tes. 2:3-12)” . Ceea ce l-a inspaimantat poate cel mai mult pe parintele Serafim a fost ca nu doar Apusul secularizat, care cazuse in stricaciune si greseala, ci chiar crestini – si chiar crestini ortodocsi – au cazut si ei, in buna masura: „Antihristul nu este de gasit (in primul rand, n. ed.in randul marilor contestatari, ci in cel al micilor sustinatori – in randul <<crestinilor>> al caror <<Hristos>> se afla doar pe buze, in randul celor <<religiosi>> a caror <<religie>> insasi se adapteaza cu usurinta lumii, in randul profetilor unei <<noi>> ere de <<renastere spirituala>>, ce cauta aceasta renastere in <<Imparatia acestei lumi>> si nu deasupra” .
In viziunea parintelui Serafim (citand cuvintele Arhiepiscopului Averchie), „crestinatatea de astazi este o <<imagine infricosatoare si posomorata a celei mai adanci decaderi religioase si morale>>.  Ispita confortului si a bunastarii lumesti Il indeparteaza pe Dumnezeu de la suflet... Prin urmare, intreaga randuiala a vietii mundane din asa-zisele tari <<libere>>, unde nu se petrece pe fata o prigoana sangeroasa impotriva credintei, unde toata lumea are dreptul sa creada ceea ce doreste, este chiar o primejdie mai mare (decat prigoana fatisa, n. ed.pentru sufletul unui crestin, caci il inlantuieste cu totul de pamant, silindu-l sa uite de rai” . Parintele Serafim concluzioneaza, in alt loc: „Viata centrata asupra sinelui si de auto-satisfacere, ce este traita de majoritatea<<crestinilor>> de astazi, este atat de intruziva, incat ii pecetluieste efectiv in afara vreunei intelegeri cat de mici a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca sa aibă o <<viata spirituala>>, este de fapt doar o alta forma de auto-satisfacere” .
Tot ceea ce s-a spus are de-a face, prin urmare, cu apusul secularizat. Este adevarat, aspectele lumesti ale apusului pot si au un efect asupra religiei din apus (si chiar un efect asupra Ortodoxiei); insa, in mare parte, originea, metodele si scopurile denaturarii(-lor) de mai sus sunt de natura lumeasca. Totusi, pe masura ce citim lucrarile parintelui Serafim, gasim ca mai exista o dezbatere separata, privind grupurile religioase apusene si efectul pe care l-au avut (si il au) asupra Ortodoxiei. Cand nu se reuseste a se discerne daca parintele Serafim vorbeste despre apusul secularizat (de ex. cultura americana) sau despre religiile ce provin din apus (de ex. romano-catolicismul), se poate produce multa confuzie.

Sfinti Ortodocsi influentati de catre Apus?
In vremea in care scria parintele Serafim, se aflau numerosi oameni in Biserica Ortodoxa ce insistau ca Biserica si unii din sfintii ei au fost „corupti” de influente apusene. Sa nu fii de acord cu cei ce vedeau coruptie nu era un lucru usor, si uneori erai etichetat ca fiind „sub o puternica influenta latino-scolastico-elenista”, si „intr-o stare de inselare duhovniceasca” [13]. Se pare ca unii au gasit o influenta straina stricatoare nu doar la parintele Serafim, ci si la Sfantul Marcu al Efesului, Sfantul Ioan al San Francisco-ului, Sfantul Ioan din Kronstadt, Sfantul Nectarie al Pentapolei, Sfantul Teofan Zavoratul, Sfantul Ignatie Briancianinov, Mitropolitul Filaret al Moscovei si multi altii .
Parintele Serafim nota ca multi dintre acesti teologi ce arata cu degetul au o „filozofie elitista”, si ca ei credeau ca cei aflati sub orice fel de „influenta apuseana” nu „inteleg cu adevarat” doctrina Ortodoxa. Intre cei perceputi a fi sub o „influenta apuseana” sunt inclusi multi dintre sfintii si parintii recenti ai Ortodoxiei. Sfantul Teofan Zavoratul a fost indicat in mod special „deoarece a folosit unele expresii imprumutate din Apus, si chiar a tradus unele carti apusene (chiar daca le-a modificat, pentru a inlatura toate ideile neortodoxe)”.
Acestor acuzatii de „corupere”, parintele Serafim le-a raspuns precum urmeaza: „Parintele Mihail Pomazanski… si alti teologi buni vor gata sa admita ca exista asemenea <<influente apusene>> in textele teologice ale celei din urma perioade din istoria rusa (si greaca, n. ed.– dar ele nu au atins niciodata inima doctrinei ortodoxe. A spune altceva inseamna a admite ca Ortodoxia a fost pierduta (!) in aceste secole din urma, si ca abia acum sunt tineri <<teologi>>… ce <<regasesc>> Ortodoxia Parintilor” . Parintele Serafim spunea ca „insasi notiunea de <<captivitate Latina>> (romano-catolica, n.t.este vehiculata de catre parintele Schmemann si cei asemenea lui cu scopul precis de a distruge ideea continuitatii traditiei de-a lungul veacurilor… Sa nu cadeti in acea cursa!
Parintele Serafim admitea ca „Exista mari teologi ai ultimelor secole ce au folosit expresii pe care cineva le-ar putea dori imbunatatite”, dar adauga imediat ca aceasta „nu inseamna ca ei se afla intr-o <<captivitate Latina>> sau ca ar trebui discreditati”. Acesti sfinti Ortodocsi nu utilizeaza expresiile apusene in acelasi fel in care o fac heterodocsii, si prin urmare parintele Serafim credea ca „chestiunea nu este una foarte importanta” .
Parintele Serafim a pasit pe linia subtire dintre a-i cinsti pe sfinti si a dori sa privesti la cuvintele lor si sa  recunosti greseli. Asa ca, in vreme ce parintele Serafim i-a pretuit profund pe sfinti, el nu a acceptat pe deplin tot ceea au scris ei ca fiind desavarsit. A admis, de exemplu, ca „Unele din cartile ortodoxe de invatatura din ultimele secole au invatat anumite doctrine cu un vocabular si o tendinta partial apusene (indeosebi romano-catolice), nereusind sa-i aprecieze asa cum trebuie pe unii dintre cei mai profunzi Parinti Ortodocsi, mai ales din vremurile cele mai apropiate noua (Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, Sf. Grigorie Sinaitul).”
Totusi, este o deosebire imensa intre a avea obiectii (precum parintele Serafim), si a vedea „corupere apuseana” in texte cu desavarsire ortodoxe, si apoi, in esenta, a le respinge. Parintele Serafim nu era impotriva ideii ca ar trebui sa citim lucrarile sfintilor moderni, asigurandu-ne ca acestea se gasesc in zona pozitiilor ortodoxe care pot fi sustinute. Parintele Serafim a reactionat, mai degraba, la criticarea si calomnierea absurda a sfintilor, pe cand acesti sfinti graiau intr-un fel acceptabil a fi ortodox.
Parintele Serafim credea ca este loc pentru o critica minora, privind o parte a terminologiei, a lipsei de precizie teologica si a neglijentei unora dintre sfinti: este ceva cu mult indepartat de critica extremista a „captivitatii apusene”, pe care o faceau multi teologi din timpul parintelui Serafim. Parintele Serafim era mereu grabit sa sara in ajutorul celor care simtea ca sunt criticati pe nedrept. Astfel, parintele Serafim a scris o carte intreaga despre Fericitul Augustin (care a fost etichetat eretic de catre unii), indicand greselile lui Augustin, dar afirmand in aceeasi masura statutul sau de sfant al Bisericii. Parintele Serafim i-a ajutat sa se apere pe cei ce era atacati inca din viata. Prin urmare, desi Arhiepiscopul Averchie a fost atacat de catre unii ca fiind prea influentat de Apus, parintele Serafim a comentat: „a fost un campion a Ortodoxiei in vremea noastra”, mai spunand si ca Arhiepiscopul Averchie a fost „un cinstit si un drept” ale carui „invataturi raman cu noi si ne pot fi far calauzitor chiar si in cele mai intunecate zile ce vor veni” .
Parintele Serafim degraba ii lauda si pe acei Sfinti ce au facut Ortodoxia comprehensibila ascultatorilor apuseni fara a jertfi precizia teologica. Spune de Sfintii Teofan si Ignatie ai rusilor ca „Au existat de curand parinti ortodocsi in Rusia ce au fost cufundati pe deplin in duhul Sfintilor Parinti”, dar mai si „graiesc oamenilor in limbajul vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea”. Ei trebuie laudati pentru expunerea „predaniei ortodoxe intr-o maniera care poate fi inteleasa de omul apusean” .
Parintele Serafim a aratat ca Episcopul Ignatie „ii citise pe toti scriitorii apuseni” , si acesta nu e un lucru de mica importanta. Sfantul Ignatie nu este de lauda doar pentru ca raspunde audientei apusene intr-o maniera pe intelesul acesteia, ci si pentru ca a citit considerabil literatura apuseana. Acest lucru reitereaza in mai multe feluri faptele Parintilor Greci timpurii si modul in care s-a apropiat de scrierile pagane. „Cu siguranta, este o trufie din partea noastra sa ne gandim ca vom citi doar marile carti <<Rasaritene>> si <<mistice>>.”

Starea Ortodoxiei in vremea Parintelui Serafim

Parintele Serafim a vorbit de calea ingusta pe care o au de urmat crestinii ortodocsi, spunand ca Ortodoxia nu trebuie sa se abata nici catre dreapta, nici catre stanga. Din pricina unor greseli cauzate de unele exagerari moderne, parintele Serafim credea ca ortodoxia are trebuinta de o „intoarcere la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme… ceea ce Sfintii Parinti numesc Calea Imparateasca”.
Una din exagerarile care au pricinuit trebuinta unei indreptari este mentalitatea super-corecta venind dinspre „dreapta”. In vreme ce acesti teologi „de dreapta” aratau cu degetul catre ceilalti si strigau „corupere apuseana”, parintele Serafim a indicat ca de fapt acesti teologi acuzatori sunt cei ce se afla sub influenta apuseana. Parintele Serafim a spus de un asemenea teolog: „In timp ce ii acuza pe toti cei ce se opun invataturii sale de <<scolasticism>>, criticul se dovedeste a fi insusi poate cel mai <<scolastic>> dintre toti” .
Parintele Serafim a vazut si influenta apuseana asupra celor de-a „stanga”; de pilda, spune de parintele Alexander Schmemann ca, „in vreme ce pretinde ca s-a eliberat din <<captivitatea apuseana>>, ignorand adevarata traditie patristica a ultimelor veacuri… a devenit el insusi captivul ideilor rationaliste protestante, privind teologia liturgica, asa cum s-a aratat cu claritate de catre parintele Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al zilelor noastre” .
Parintele Serafim nu a spus ca ar trebui sa ignoram apusul, si cu siguranta nu pe cei ce cad in exagerarile apusene (chiar daca pretind ca sunt liberi de influente apusene). El credea ca „unde se gasesc greseli, cu siguranta, sa ne straduim sa le indreptam; <<influentele apusene>> din timpurile moderne trebuiesc combatute” . Totusi, in timp ce parintele Serafim nu i-a ignorat pe cei ce au gresit ducandu-se catre dreapta ori catre stanga caii imparatesti, a folosit o mare precautie atunci cand a abordat scrierile lor. Una din cauze a fost ca parintele Serafim credea ca noi toti suntem, intr-o oarecare masura, sub „influenta apuseana” (cu exceptia poate a sfintilor, care si-au curatit cugetele si au un nivel de discernamant duhovnicesc cu mult deasupra unei persoane obisnuite).
Parintele Serafim admitea ca avea „o profunda neincredere in noi toti cei ce scriem astazi pe subiecte teologice”, si credea ca „ne gasim mai mult sub <<influenta apuseana>> decat oricine inainte, si cu cat suntem mai putin constienti de aceasta, cu atat mai respingator devine <<apusenismul>> nostru. Abordarea noastra pe de-a-ntregul rece, academica si adesea dispretuitoare a teologiei este atat de indepartata de cea a Parintilor, atat de straina lor. Sa admitem aceasta si sa incercam a nu fi atat de increzuti (vorbesc si pentru mine)” .
Vorbind de felul in care atat de multi s-au abatut la stanga ori la dreapta caii, si cat de dificil era pentru cineva a ramane drept pe mijlocul drumului, parintele Serafim spunea: „In veacurile precedente, influentele apusene au pricinuit poate unele formulari teoretice ale doctrinei care duceau lipsa de exactitate; dar astazi <<captivitatea apuseana>> inconjoara si adesea domneste insasi atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care este adesea <<corecta>> teoretic, dar avand trebuinta de adevaratul duh crestin, in aroma de nedefinit a crestinismului adevarat.
Nu gruparile religioase precum romano-catolicii sunt, atunci, de vina pentru pentru aceste devieri moderne (precum cred cei ce s-au abatut de la cale). Mai degraba, stand in mijlocul caii imparatesti si avand, prin urmare, o viziune neabatuta, parintele Serafim a putut vedea ceea ce cei care s-au abatut de la cale nu puteau: ca era propria noastra laxitate in trairea credintei cea care provoca problemele, iar cultura lumeasca si duhul religios al apusului in general avea un efect negativ asupra Ortodoxiei. Coruperea ce izvoraste din sanul protestantismului si al catolicismului exista, dar este neglijabila in comparatie cu stricaciunea pricinuita de propriile caderi si cea savarsita de apusul secularizat.
Nu terminologia catolica sau protestanta era cea care il ingrijora pe parintele Serafim, ci propria noastra indolenta si incapacitate de a pandi anti-Hristul, care (in viziunea sa) este foarte aproape. „Crestinii ortodocsi vietuiesc astazi intr-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrajmasul mantuirii omului, diavolul, ataca pe toate fronturile si se lupta prin toate mijoacele nu doar ca sa abata pe cei credinciosi de la calea mantuitoare infatisata de catre Biserica, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie <<ecumenica>>, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din ultimele zile.
Parintele Serafim spune mai departe: „Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul sa fie dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire <<ecumenica>> a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca <<nimic nu ne desparte cu adevarat>> de toti ceilalti care isi spun crestini.”
Desigur, parintele Serafim nu a avut a spune doar lucruri negative despre Ortodoxie. Fervoarea sa misionara si incercarile neobosite de a-i atinge pe vorbitorii de rusa si engleza sunt, in sine, o dovada suficienta a faptului ca parintele Serafim nu credea ca totul e pierdut. Chestiunea nu era daca apusul luat ca un intreg putea fi salvat (parintele Serafim credea ca nu), ci, mai degraba, chestiunea era cati de multi indivizi pot fi salvati din nisipul miscator in care toata lumea se impotmolise.
Parintele Serafim spunea ca: „Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva <<ortodoxiei ecumeniste>>, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai Ortodoxiei din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica” . El spunea il alt loc ca „fervoarea misionara pozitiva” pe care o vazuse era „un semn foarte bun” . Potrivit parintelui Serafim, „marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a trage din sanul ei?” [34]

Concluzie
Parintele Serafim credea ca „trebuie cu totii sa fim smeriti si sa nu cugetam mult la <<teologia>> noastra” de vreme ce „suntem cu totii poate sub felurite <<influente apusene>>” . Mai credea ca „o trezire ortodoxa ar fi tare de dorit in zilele noastre”, si ca „viata crestina autentica si inflacarata se vede, intr-adevar, arareori”. „Pentru prea multi”, spunea parintele Serafim, „Ortodoxia a devenit doar o chestiune de apartenenta in organizatia unei biserici sau implinirea <<corecta>> a riturilor si practicilor externe” .
Par. Serafim a inteles ca „Standardul crestin ortodox [este] prin insasi natura sa radical, pentru constiinta moderna” . Si a avertizat: „Succesul spiritualitatii contrafacute, chiar si in randul crestinilor ortodocsi de astazi, descopera cat de mult au pierdut si ei gustul crestinatatii si nu mai pot deosebi intre crestinismul adevarat si cel fals. De prea mult timp crestinii ortodocsi nu au apreciat comoara pretioasa a credintei lor si au neglijat sa foloseasca aurul curat al predaniilor ei” .
De aceasta pierdere a contactului cu insusi duhul Ortodoxiei vorbeste parintele Serafim atunci cand cuvanta impotriva „influentei apusene”. Nu cei ce foloseau termeni, categorisiri si genuri literare apusene se aflau (neaparat) sub corupere apuseana sau in captivitate apuseana. In chip straniu, acei oameni care ii atacau pe ceilalti pentru presupusa lor „corupere apuseana” erau in realitate cei mai afectati de unele dintre cele mai nesanatoase aspecte ale apusului .
Parintele Serafim credea ca este cu putinta ca cineva sa foloseasca limbajul apusean si sa ramana credincios, in acelasi timp, duhului ortodox. In Rusia secolelor 18 si 19, s-a petrecut atat o utilizare a limbajului si a genurilor literare apusene, cat si o intoarcere la o invatatura si practica ortodoxa mai credincioase. Parintele Serafim nu vedea o contradictie in aceasta, si nu a gasit-o a fi neobisnuita in mod deosebit. Parintele Serafim nu a crezut ca protestantismul si catolicismul erau pe deplin fara de adevar, le-a vazut doar ca fiind fara de nadejde incomplete . In viziunea sa, atata vreme cat cineva ramane credincios credintei ortodoxe, nimic nu il poate impiedica sa foloseasca anumiti termeni si genuri literare utilizate de catre protestanti si catolici.
Parintele Serafim spunea ca „O Ortodoxie bine echilibrata… poate primi cu usurinta orice influenta straina care vine asupra-i si sa o indrepteze, facand-o ortodoxa”. Precum am mentionat inainte, o aplicare a acestui principiu poate fi gasita in vietile Sfintilor Ignatie si Teofan, care „vorbeau oamenilor in limbajul vremurilor lor… o perioada foarte apropiata celui de-al 20-lea veac. Toate ispitele vremurilor noastre le erau cunoscute, indeosebi Episcopului Ignatie, care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, era el insusi inginer, si cunostea toate teoriile recente ale matematicii si calculului”.
Cunoscand situatia actuala si intreaga intelepciune apuseana, ei au infatisat acelor timpuri predania ortodoxa si au raspuns feluritelor argumente. Episcopul Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletlui dupa moarte, elucidand predaniile ortodoxe intr-o maniera care sa fie pe intelesul omului apusean. Acesti Parinti, precum si altii care i-au citit si le-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-o maniera foarte accesibila.”
Parintele Serafim s-a ridicat impotriva laxitatii si a indiferentei – coruperea apusului secularizat era cu mult mai importanta in mintea parintelui Serafim decat coruperea provenind din partea religiilor apusene. Asadar, nu era felul de vorbire apusean, precum cel folosit istoric de catre romano-catolici si protestanti, cel impotriva caruia era parintele Serafim. Mai degraba, era impotriva folosirii limbajului vag, armonizat ecumenismului, care ar jertfi adevarul de dragul unitatii. Atata vreme cat cuvintele si genurile literare erau umplute de continut ortodox, nu era important, in mod deosebit, pentru parintele Serafim, daca aceasta se realiza folosind limbajul ortodox traditional, sau un limbaj care pana acum a fost strain Ortodoxiei.
Arhiepiscopul Ioan al San Francisco-ului a avut o viziune pe care parintele Serafim pare sa o fi impartasit: „renasterea Ortodoxiei Apusene, nu prin mijloacele intemeierii de <<dependinte>> ale Bisericilor rasaritene, ciu prin reintemeierea Bisericilor Apusene locale, generata de stravechile, adancile radacini crestine ortodoxe indigene”. Pentru ca aceasta sa se petreaca, insa, amandoi acesti mari colosi duhovnicesti au realizat ca adevarul trebuie cautat cu o ardoare schimbatore de viata, si ca mandria va trebui combatuta neincetat: caci doar atunci va avea Ortodoxia vreun efect asupra oamenilor din lumea apuseana.
Parintele Serafim spunea ca „in afara Ortodoxiei autentice, sporeste intunericul” . Trebuie, ca ortodocsi crestini, sa fim siguri ca intunecimea creste in pofida stradaniilor noastre, si nu din pricina lor. Parintele Serafim spunea: „Este mai tarziu decat credeti”, dar am putea adauga: „Grabiti-va, prin urmare, sa savarsiti orice stradanie va sta in putinta pentru a ajunge la cei ce sa gasesc inca in intuneric. Dar, mai intai, asigurati-va ca va gasiti pe calea imparateasca



Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut

Măicuţa Siluana este o monahie tânără … trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.
- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?
- Cred că da. Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni – cum a fost obiceiul în sfintele mănăstiri – mai ales dacă sunt foarte puţini. Şi atunci, ei să se ocupe de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin… Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească – ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări – adică sfătuirea – şi în anumite condiţii.
Apoi, noi suntem ca albinele, noi, femeile. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Şi este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.
- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.
- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult …
- … şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care  îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.
- Da, aceasta este păcat… dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, să spunem, când avem ceva urgent de făcut, ceva care poate să nu pară foarte important. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, să spunem, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune şi …. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, şi fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe; gândiţi-vă, sunt atâtea mănăstiri unde Sfânta Împărtăşanie este o raritate, nu? Se împărtăşesc foarte rar, din motive nu de mine ştiute sau … nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta, dar, dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa….” Dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei, nu? De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare – şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.
- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.
- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe – şi maica stareţă e în aceeaşi situaţie, nu are cum… Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită, ca să spun aşa, o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Deci, programul de muncă nu este ca cel din mănăstirile despre care vorbiţi. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă, dar nu… Cea mai mare tragedie  a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”, sau, ce ştiu eu, altceva.
Omul bolnav
- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?
- Maică, suntem bolnavi. De fapt, nu e un lucru nou, toată lumea ştie: suntem bolnavi, omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru, din zilele de astăzi este îngrozitor de bolnav. Deci, acuma, păcatul strămoşesc şi moşesc, părintesc, să zicem, nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie, şi: „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”) şi rezultatul va fi un… ce o să apară de aici? Un prefăcut, un mincinos, un… mereu îmi scapă cuvântul ăla care spune exact lucrurilor pe nume…
– Un ipocrit!
- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine, şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt… eu vorbesc aici de omul duhovnicesc, care poate să fie preot, călugăr, călugăriţă, nu vorbesc numai de omul din lume. Omul din lume poate să fie ipocrit la ocazie: când n-are încotro, când are un interes. Însă creştinul, care porneşte pe cale să dobândească virtuţile, şi politicianul care vrea să ajungă sus, alege calea asta ca pe o cale de devenire, de realizare de sine.
O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul – deci toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni – pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica, deci care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. Nu ştie nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.
Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, care înseamnă asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricoasă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Ei, atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot s o iau pe alte sinapse, să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva (vine deodată, nu stă să mă întrebe, nu?), omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.
Or, noi venim la mănăstire, în ultimul timp, când am venit aşa, mulţi, slavă Domnului că am venit! – venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, setea asta a omului de bucurie sfântă, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă – dacă înţelegeţi ce spun – care este alimentată de cântări sentimentale…, care au rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa – acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Şi atuncea, eu, după ce am venit aşa la mănăstire – ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului – emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru – duhul nostru, care vrea pacea, care vrea mântuirea, care vrea iubirea de vrăjmaşi, care vrea să se sfinţească. N-are, şi nici nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiectată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”, nu? Că suntem oameni plini de creativitate în toate domeniile sufletului nostru, în toate puterile lui. Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Păi, maică, dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi – mama spăla, mama călca, mama făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică (că sunt copii care ascultă muzică psaltică). Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum… asta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!
Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea, avem o lene în noi… maică, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii, de … Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dacă are numai atât, nu? dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.
Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât, puţin, nu? Pentru că nu merge, nu? Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest liturgic, este un gest de slujire, cum zicea măicuţa adineaori: „Cine e mai mic, ăla-l slujeşte pe cel mai mare”, nu? Or, asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Despre invidie şi lene sau despre mănăstire ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?
- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Ştiu mulţi bărbaţi care mi s-au confesat, am avut discuţii duhovniceşti, dar cu călugări, nu. Eu nu ştiu care este diferenţa. Dar ei spun, bărbaţii spun, călugării spun şi bărbaţii spun, că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare – de câte ori poţi să alegi stareţi? Şi ce şanse ai, din 70, să fii tu stareţul? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau… aici rivalitatea poate să mai fie, probabil, în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun, cine e mai …
- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?
- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc că eu nu-i cunosc pe ei, aşa, eu cunosc ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

- Dar e mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Deci, când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin… dar, să ne întoarcem la oile noastre!
- La albine…
- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului omenesc, acea dorinţă de mai mult (omul doreşte mai mult, e însetat de absolut şi doreşte mai mult), care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte, sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, care eu cred că e omenească, nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc, de când am auzit cuvântul ăsta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm – eu, cel puţin! – cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, dacă nu mai primesc încă un gând, după ce am văzut ce face cineva, şi nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie – cel puţin din corespondenţa şi din consilierile, ca să zic aşa, că nu găsesc alt cuvânt, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu – sunt copii bătuţi, copii abuzaţi – dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10 – un lucru greu de obţinut, nu? Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le marchează, le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.
Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Deci, cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor – atent să descopere persoana, adică asta înainte de îmbrăţişare sau de ceva intim. Fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie – dar nu neapărat dezamăgiri în dragostea personală, ci pur şi simplu, aşa – deci, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine, sunt puţine – această fată îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Deci este o iubire pătimaşă – nu în sensul, cum să spun eu, al desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are? Dacă maica stareţă e mai atentă cu cineva sau are mai multă bază pe cineva când face o treabă şi mai multă bază pe altcineva când face altă treabă, sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă, cu lăudarea, cu… Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Deci, întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, – pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă şi… Hristos S-a lepădat de tată şi de mamă, ca să facă nunta cu noi, ca să ne mântuiască.
Deci această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu, că pe el l-a iubit mai mult, pe mine m-a bătut, pe el nu l-a bătut, înţelegeţi? Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”

- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul ăsta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează(Moceanu o avea cinci ani?)vezi sa o stergi pe asta, sa nu apara asa. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.
- Exact! E spital, da, da. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Or, noi negăm: „E adevărat că m-am masturbat vreo 20 de ani (să nu puneţi asta acolo, eu vă spun aşa)…

- Dar e un fapt care e la… Doamne iartă-mă! Dar există în mod curent!

- Da, da! Nici nu mai ştiu bieţii oameni dacă e păcat, dacă nu-i un fel de a fi, este cumplit ce mărturisesc oamenii şi copiii pe internet, cei care-mi scriu – este o boală cumplită, pentru că este acest duh distrugător. Şi spun ei: “am făcut atâţia ani, dar acuma m-am lăsat!” Păi, a te lăsa de fumat şi a te lăsa de asta nu înseamnă decât că ai găsit alt fel de masturbare, şi alt fel de ţigară, înţelegeţi? Sunt forme atât de rafinate! Vorbeam de curând cu o luptătoare, care a ieşit din dependenţă de drog, dependenţă de alcool, o făptură cu totul şi cu totul… şi acuma îmi spune: „Măicuţă, eu de 20 de ani, de când sunt abstinentă, am fost tot beţivă şi m-am îmbătat cu furia mea!” Deci, îşi căuta mereu motive de furie – îndreptăţite, evident! – şi, maică, acesta este tot un consum! Furia, când ne dezlănţuim, se produc în noi nişte substanţe, nişte hormoni care produc endorfine în creier şi care dau plăcere. Tot păcatul e însoţit de plăcere. Ai renunţat la masturbare, că era păcat. Dar, dacă te supără cineva, plângi, îţi plângi de milă, şi scrii poezii, şi scrii un cântec, şi suspini până te uşurezi. Înţelegeţi? Până când nu vom înfrunta această spărtură a omului lăuntric prin care se scurge energia noastră, şi care trebuie transformată în virtuţi, că n-avem altă cale, nu facem decât să ne amăgim. E mare amăgirea.
Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de sfânta biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce … îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea, să zicem, duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme, şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile – trec prin noi ca …
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer, de acolo, şi ne scotea din necaz, nu? Şi chemarea lui în… viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, nu? Sau negarea? Şi asta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi [să zic]: „Doamne, fă ceva cu mine!”  că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am…”, şi unii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed, aşa, ca să le facă El!”
Deci, este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Şi lenea asta… Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schimbă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. O opţiune, cum să spun… părinţii spun aşa, că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem? Noi suntem, aşa, noi… mă rog, trebuie să construim chilii.” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie; că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut…, el scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească, nu? Sigur că nevoia lui de a şti multe se perverteşte în curiozitate: „Ce zice cutare? Ce s-a întâmplat cu cutare?” Dar să presupunem că ştii – că ştii că trebuie să lupţi împotriva neputinţelor tale, cerând vindecare de la Dumnezeu întâi, şi după aceea să… Dar aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că ea mi a zis, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte” – ştii? Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.
“Să fim atenţi la durere”
Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte … aşa… nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – deci, a pus Dumnezeu durerea, ca să sară, să se dea jos – şi omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, că de ce i-a făcut una ca asta; să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Ce fac? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a ei are bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? De ce? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă – nu? Îi leagănă. Bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Şi în felul ăsta, asta învăţăm. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.
- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.
- Exact! Şi atunci, copii aceştia care vin, care se duc în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, să zicem, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” sau… dar cum a ajuns acolo? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost violat, a fost minţit, a fost umilit, a fost … a învăţat să violeze, să bată, să… Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească, că asta e lucrarea noastră, nu? Îi ajutăm pe oameni să simtă că vindecarea e în biserică şi să meargă să se spovedească şi să intre în harul lui Dumnezeu. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-aveai cum să-ţi treacă… Probabil că o fi fost lume mai emancipată, pe glob, şi pe vremea aceea, dar, în orice caz, nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăla viu care geme sub blestem.
De la blestem la bucurie
Noi, maică, noi trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri, în sinapsele noastre – scrie ceva: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa – şi astea toate sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecuvântarea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învăţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvântându-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe ăla, că „Uite unde e!”
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog… A zis: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Înţelegi? Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e, pentru că eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care ies din asta, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo, nu? Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” – înţelegeţi? Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi ar trebui… ar trebui? Doamne, iartă-mă! Nu! Cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil, şi că Dumnezeu preface orice…
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Deci, este vorba de restaurarea omului de treabă care ia în deplinătatea dorinţelor lui să lucreze pentru performanţe duhovniceşti – deşi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi – când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!” – şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!” – vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune; nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!
A consemnat Mădălin Iacob
Bloguieşte pe WordPress.com.
Theme: Mistylook by Sadish.


Aceste site a fost spart inca odata.Am resuit sa schimbam parolele dar se pare ca cineva ne tot sterge articolele.Sistemul isi face datoria cu prisosinta.Se poate ca in urmatoarele ore aceste site sa fie inchis definitiv.”Multumim” celor care se ocupa de asa ceva.Sunteti niste nemernici fricosi si lasi.

Ei…



EI…nu stiu decat sa bata
EI…nu gandesc
EI…nu discuta civilizat
EI..nu te respecta ca OM
EI…n-au treaba cu bunul simt
EI…au pulan si uniforma
EI…sunt agramati
EI…n-au mers la scoala
EI…isi revarsa frustrarile pe stadioane si asupra oamenilor care indraznesc sa calce pe un stadion
EI…sunt tot timpul in “alerta”.Toti sunt infractori…
EI…reprezinta nivelul cel mai de jos al evolutiei umane.Animalele n-au discernamant…
EI…nu te protejeaza,ei te calca in picioare
EI…sunt flacai voinici veniti de la tara cu slana in traista si ceapa in buzunar…
EI…sunt mereu deasupra legii.Nimeni nu-i poate trage la raspundere
EI…trebuiesc mutati in padure.Acolo se simt cel mai bine…

PRIVITI DE LA MINUTUL 3:12



Violenţa este răspunsul la problemele cu fanii? Dacă

răspunsul este DA, atunci nu mai avem nevoie de lege!

Incidentele de la meciul Rapid – Steaua din Cupa României ridică din nou problema relaţiei suporteri-forţe de ordine pe stadioanele din România. După cum se ştie, fanii Stelei prezenţi în Giuleşti au aruncat cu fumigene şi torţe în teren, precum şi spre tribuna 0. În urma acestor evenimente, centralul Alexandru Tudor, împreună cu Jandarmeria, au decis evacuarea suporterilor stelişti din stadion. Ce a urmat? Scene desprinse din epoca sovietică:sute de fani care nu opuneau nicio rezistenţă au fost bătuţi fără nicio acoperire legală sau regulamentară de forţele de ordine.
Evident, vinovaţii principali au fost aceia care au aruncat acele obiecte spre teren şi tribune. Acei suporteri au încălcat legile în vigoare şi trebuie pedepsiţi. Însă, pedeapsa trebuie aplicată doar celor în cauză şi doar conform legii. Realitatea românească a fost însă alta: nu numai că nu s-a făcut niciun efort spre a-i pedepsi doar pe vinovaţi, dar s-a trecut la pedepse violente în masă, fără a se ţine cont de circumstanţe. Imaginile filmate de ProTV au surprins scene de neimaginat: oameni cu mâinile ridicate primeau bastoane, pumni şi picioare din ambele părţi ale cordonului de Jandarmi. Este imposibil ca absolut toţi acei suporteri să fie vinovaţi, astfel că acest comportament al forţelor de ordine este un abuz. Pur şi simplu.
Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât cauza acestui abuz, aruncarea de fumigene şi torţe, nu a produs victime. În schimb, “soluţia” aplicată de oamenii legii a produs fracturi şi capete sparte. Şi acesta nu este primul incident de acest fel . În primăvară, forţele de ordine au bătut o fată prezentă la un meci de baschet, aceasta ajungând la Urgenţă, iar la meciul Steaua – Timişoara, fanii au fost luaţi de-a valma şi gazaţi atât de firma de pază cât şi de Jandarmerie. În ce societate se permite ca pedeapsa la o infracţiune să producă mai multă suferinţă decât însăşi problema?
Incidente mai crunte în afara arenelor decât pe stadioane
Până în acest moment, nu există o persoană care să fi decedat în urma unor incidente petrecute pe stadion. În ultimii 20 de ani, incidentele huliganice de pe stadioanele din România au produs pagube materiale şi mai mulţi răniţi. Însă numărul acestora nu este nici pe departe atât de numeros astfel încât să justifice intervenţii MAI DURE decât însăşi INFRACŢIUNEA.
Mai mult, cele mai grave incidente dintre suporteri au avut loc ÎN AFARA STADIONULUI. Acolo unde firmele de pază nu au nicio autoritate, totul căzând în sarcina forţelor de ordine publică, plătite cu bani adunaţi inclusiv de la “subiecţii” intevenţiilor lor. Este de notorietate meciul Dinamo – Steaua din 2006, atunci când forţele de ordine au folosit gloanţe de cauciuc pe străzi împotriva fanilor care fugeau. Cu siguranţă, atunci au existat mai multe victime decât fuseseră la cauza intervenţiei, în stadion!
Este cert că suporterii români nu sunt nişte îngeraşi, dar se poate afirma cu certitudine că fanii mioritici nu sunt nici pe departe la un nivel de “răutate” precum există în Italia, Anglia, Serbia sau Grecia de exemplu. În aceste ţări, nu numai că incidentele create de suporteri au fost mai grave, lăsându-se cu pierderi de vieţi omeneşti, dar sunt şi mult mai dese, fiind parte a culturii fotbalistice de pe acele meleaguri. În România, deseori oamenii de fotbal se plâng de lipsa spectacolului fanilor din tribune, asemeni altor ţări. Însă tot aceia sunt primii care denunţă suporterii care le produc, în momentul în care aceştia comit o eroare cât de mică.
Atunci, de unde aceste intervenţii extrem de violente ale Jandarmeriei? Explicaţia poate fi găsită în imaginea pe care o au mulţi din angajaţii plătiţi din bani publici despre ei înşişi. Şi anume că unii sunt mai presus de alţii, pentru că aparţin de o instituţie care le oferă putere.
De asemenea, persistă ideea că violenţa poate vindeca orice infracţiune. O astfel de idee este cu siguranţă eronată, mai ales că avem atâtea exemple în istorie când violenţa n-a creat decât şi mai multă suferinţă. În secolul XXI nu mai poate exista culpă generalizată pentru vina de a aparţine unui anumit grup sau altul.
http://www.prosport.ro

Dr. Ioan Munteanu
În 1995 nişte cercetători publică, în Bucureşti, volumul intitulat Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla” (colectivul de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu şi Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecţia FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijită de Nicolae Henegariu şi Silvia Colfescu.
În Cuvânt înainte se arată că: „în ciuda apariţiei unor obstacole de origine necunoscută” (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziţie un număr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a părut mai important. Îşi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie că nu există la dosar (depoziţiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaţilor) sau le-au omis numai datorită „condiţiilor de stress” sub care au lucrat (şi iarăşi mă întreb: cine i-o fi stresat?).
Cercetătorii nefiind nici judecători, nici avocaţi, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au părut mai semnificative, deşi poate că nu au reuşit să publice tot ce ar fi fost şi în avantajul unora dintre inculpaţi. Ei nu fac nici un comentariu şi asta este poate un merit şi îşi fac datoria să avertizeze cititorii, că documentele publicate sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi ca atare, prezintă punctul de vedere al acestora.
Între acuzaţii lotului Ţurcanu se găsesc şi trei prieteni ai mei din Centrul studenţesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicaţi în evenimentele de care vorbeşte cartea, m-am gândit să extrag din ea şi să comentez ce îmi mai aduc şi eu aminte, întâmplările şi crâmpeiele de viaţă ale acestor – pe atunci – flăcăi, astăzi nişte victime cu care nu se prea laudă nimeni şi nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, căci părinţii li s-au stins de mult, înecaţi în lacrimi precum şi noi, foştii prieteni, care am scăpat de cumplita lor soartă, deşi o vreme lungă am mers pe acelaşi drum.
Cu toate că în clandestinitate nu prea aveam legătura cu camarazii din ceilalţi ani ai Facultăţii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la şedinţele cu şefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastră din anul doi de la Medicină şi eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit şi prin detenţia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenţească de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusă de organizaţia studeţească Centrul Petru Maior, dirijat din umbră de Centrul Studenţesc Legionar (sub şefia lui Petru Ambruş, din anul VI), care în acel an şcolar se ocupase şi de refacerea vechii oraganizaţii studenţeşti, Pop Cornel a avut şi el participarea sa. Când, după primele zile de grevă – declanşată, cum am spus, sub conducerea alor noştri – s-au obţinut deja două din revendicările majore, eliberarea studenţilor arestaţi şi repararea stricăciunilor la Căminul „Avram Iancu” – erau deja lucrările în curs, mai rămăsese doar problema pedepsirii făptaşilor. Cum aceştia au fost patronaţi de Partid şi sprijiniţi, prin neamestec de către organele de stat, Poliţia şi Armata, continuarea grevei devenea o activitate politică, îndreptată chiar împotriva Puterii. Noi, această luptă, în perioada respectivă, nu am mai vrut s-o continuăm, considerând-o fără şanse  şi am vrut să oprim greva. In şedinţa-maraton, memorabilă, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouă ore, Pop a venit în sală la mine şi mi-a spus că, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie să votăm împotriva continuării şi să comunic celor din organizaţia noastră această dispoziţie. Am făcut-o, deşi mulţi nu au înţeles raţiunea dispoziţiei. În 1992, la Bucureşti, la AFDPR, Eugen Şahan, unul dintre redactorii publicaţiei „Din Documentele Rezistenţei” a dorit să afle şi de la mine dacă este adevărat că noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut să continuăm, din motivele amintite, după ce am contribuit la declanşarea ei. El ştia că am fost împotrivă, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus că, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel şi i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, să oprească greva. Părintele era pe atunci student în anul doi la Medicină şi conducea greva în calitate de vice-preşedinte la „Petru Maior”. Pop era numai şeful unităţii legionare din acel an de studii, nu şi şeful studenţilor din întregul an. Nu lungesc vorba, dacă mai spun că majoritatea studenţilor au hotărât continuarea grevei, deşi Valeriu Anania, conducătorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-şi intenţia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuţiilor, cât şi prin lozinca lansată în cuvântarea sa: „Să te superi când vrei tu, nu când vor alţii”, verbe care se regăsesc şi în cuvântările rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate că astăzi, la o jumătate de veac să se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic aşa cum am trăit-o. Paranteza asta largă, despre acea grevă am făcut-o numai pentru a arăta şi amestecul lui Pop Cornel în evenimente.
După arestarea majorităţii studenţilor implicaţi în organizaţia noastră, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate şi a încercat, împreună cu Aurel Călin, să reorganizeze ce a mai rămas după arestarea celorlalţi.
Este prins şi el. Până şi după judecată, precum şi la Piteşti, după condamnare, şi-a continuat atitudinea fermă, încercând să convingă şi pe deţinuţii nelegionari cu care a convieţuit. Unii dintre aceştia au declarat ulterior, la anchetele lotului Ţurcanu, că au fost pregătiţi timp de o lună de zile ca legionari, de către Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe şi Morărescu Vichente de la Piteşti, au ajuns printre torţionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat şi îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Piteşti în toamna 1949 – Pop Cornel, Nicu Ieşanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascărilor”. Camera 4 spital şi toată secţia erau deja în funcţie.
Ţurcanu declară (la pagina 108 din numita carte), că a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Piteşti, să organizeze o bătaie între deţinuţi, în a doua jumătate a lui noiembrie (1949). La bătaia acesta a participat şi directorul, împreună cu corpul de gardieni, iar această agresiune a fost, de fapt, începutul acţiunilor de „demascare”. În continuare, mai arată Ţurcanu că a mai organizat încă cinci încăierări la camera 1 Corecţie şi la „4 spital”, cu scopul de a scoate informaţii despre activitatea desfăşurată de ei (de studenţi, nota mea) până la zi, legate de exterior şi care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Ţ. la pagina 109: „începând cu a doua jumătate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru să bat elementele care erau puse în «demascări», ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din Piteşti, până în august 1951″.
Ţ.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel şi spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-şi face demascarea”. Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, făcea aceste mutări, după listele pe care i le dădea Ţurcanu”. Aici introduc un comentariu, la problema urgenţelor introducerii în demascări a studenţilor de la Piteşti. La începutul acestei acţiuni, Ţ. încă nu cunoştea nominal pe toţi deţinuţi şi nu avea de unde să cunoască interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informaţii necesare Securităţii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu şi ofiţerul său politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) că: „deseori privea pe vizetă în camerele în care se făceau demascările, în care timp deţinuţii erau bătuţi”. La loturile care au sosit ulterior la Piteşti, nu se mai punea această problemă, au intrat în bătăi toţi, indiferent de calibrul şi importanţa lor.
Iată ce spunea însă Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bătuţi în primul rând şefii legionari, care îşi declarau activitatea legionară dusă până la arestare. Restul legionarilor văzând că aceştia îşi declară activitatea legionară (…) înţelegeau că aceasta este o activitate legionară şi îşi urmau şefii şi declarau activitatea lor…”. Şi arăta în continuare că: „la camera 4 Spital au fost bătuţi prima dată Popescu Nelu, şef în Oltenia, Păvăloaie Constantin, şef la Silvicultură şi Pop Cor nel, din comandamentul Ardealului de Nord”.
Pentru cine cunoaşte şi problema aşa zisei reeducări făcute la Aiud în anii 1959-1964 de către colonelul Crăciun, se poate observa paralelismul acţiunii. Şi acolo s-a început atragerea unor şefi legionari de partea „reeducării”. Iar aceştia au fost puşi în faţa subalternilor sau a altor şefi pentru a-i lămuri şi a-i urma. Toate mutările le făcea şi acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crăciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlăutrul său (nu după vorba Noului Testament: „alunga-vor păstorul şi turma se va risipi”, cum a sfătuit Iorga pe duşmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânătorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei”). Dialectic, să asculţi „contrariile”. Oare Ţurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crăciun l-a imitat pe Ţurcanu, dar prin alte metode de constrângere, căci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducările” din 1949-1951. Chiar dânsul declară păţania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliţia Politică. Dosare. Informatori” (Editura Globus, Bucureşti, 1998). Când Pintilie – celebrul Pantiuşa – l-a trimis la Aiud să facă reeducare, i-a spus: „…să-i baţi la fund pe deţinuţi, convins că doar aşa îi putem reeduca” (pag. 254), iar la pagina 193 arată „Instructajul a ţinut 6 ore… Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenţă trimiteri la originile «mamei lor de legionari»… «baţi la cur la ei, dacă mai comunică între ei şi bat la calorifier» şi «trebuie să faci la tine muncă de reeducare»”. Se observă cât preţ se punea în cadrul reeducării lor pe izolarea noastră, care la Piteşti a mers până la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crăciun nu era fraier – ca să vorbesc în argoul lor. Am spus că ştia ce soartă au avut cei amestecaţi în reeducările anterioare şi îi dă chiar cu numele pe fiecare, în acelaşi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucţiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crăciun, minimalizează instructajul că „a pornit de nicăieri şi ca să ajungem nici unde”. Pentru mine este clar că de la Fintilie (Pantiuşa) au plecat instrucţiunile, cel puţin pentru Aiud, iar asemănarea metodelor arată filozofia sau tactica aceluiaşi autor, fireşte că tot după logica dialectică, după legea progresului în salturi, mergem în spirală, pe acelaşi loc, dar mai sus. Autoprezentările se făceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crăciun, iar la Piteşti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu şi Sepeanu prin Ţurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebări suplimentare şi cu completări: Piteşti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.
Între asemănările dintre cele două reeducări – Piteşti 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior nedeclarat sau declarat parţial – desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului. Personal, dacă le-am spus că am mai dat odată, la Piteşti, astfel de declaraţii, fără altă discuţie am fost băgat la Zarcă, de unde m-am eliberat după 9 luni de izolare.
Să revin la Pop. Ţurcanu declară în continuare că: „l-am forţat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îşi continua demascarea să adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalţi”. În Rechizitoriul său din 20.09.54, cu numărul 2214, semnat de cpt. de justiţie Alexandru Gheorghe, precum chiar şi în sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenţiei sale a fost împotriva reeducării desfăşurate în penitenciarul Piteşti, de către Ţurcanu Eugen. Mai târziu însă, în ianuarie 1950 până în mai 1950, fiind bătut să-şi facă demascarea, a acceptat o nouă formă de activitate legionară, încadrându-se în ea şi supunându-se ordinelor lui Ţurcanu”. Justiţia aceea de clasă, în loc să considere anularea voinţei inculpatului prin bătăi îndelungate, pe care le şi introduce în motivarea sentinţei, îl găseşte tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns să le săvârşească sub teroare. Unde or fi azi procurorii şi judecătorii aceia? S-or fi prăpădit, cred, de moarte bună. Dar copiii lor, care şi-au plătit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile părinţilor lor, or fi ajuns la conştiinţa crimelor părinteşti? Se pare că ne consideră vinovaţi tot pe noi, schingiuiţii!
În interogatoriul despre Pop Cornel, Ţ. E. mai spune la pag. 112 că dacă Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minţi, pentru a se răzbuna pe mine – dacă ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bătut în mod serios de către mine personal şi alţii conduşi de mine şi a fost obligat să-şi facă demascarea din exterior şi din interior şi în prezent se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi mine pentru faptul că a fost un element care a participat activ în aşa zisele demascări”.
Cum arăta Cornel după aceste „bătăi serioase”, am avut ocazia să-l văd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mărturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat şi nici despre „demascările” de la 4 Spital. Şi eu tăceam la fel despre „demascarea” prin care am trecut la 3 Parter. Aşa ne instruise Ţurcanu. Vai, dar la baie, ce am văzut pe corpul său? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducările» de la Gherla şi Aiud (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997), la pag. 81: „i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau şi retractate, înfundate şi am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinţa unor bătăi recente şi nemiloase, până la sângerare şi distrugere de ţesuturi”.
Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studenţimii române (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeaşi cameră cu mine: „Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sărmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât şi sufleteşte, în torturile dezumanizate ale lui Ţ. La acea dată noi n-am bănuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate (…) Şi la baie am văzut nişte cicatrici adânci, din care rezultă că i-au fost smulşi muschii de la spate, iar fesele lui erau nişte cicatrici hidoase. Nimeni nu a bănuit că aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de către Ţurcanu, până a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică (…) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul torturilor”.
În răstimpul acestor patru luni de bătăi, recunoscute şi de organele de Justiţie-Cornel a fost dus la o anchetă în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Ţurcanu. Afară lupta împotriva „contra-revolu-ţionarilor” era în toi şi pe noi se punea ciomagul să scoatem cât mai repede informaţii care să ajute Securitatea împotriva celor rămaşi încă liberi.
La trimiterea noastră în camera 2 Subsol, Ţurcanu aplica deja o nouă etapă a demascărilor, conform instrucţiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bătăile. Se organizau „restul deţinuţilor lor care nu trecuseră prin «demascări» în vederea intrării lor în «demascări»”, arătându-mi următoarele: „să-i organizez punându-le un «şef legionar», care era agent al nostru şi să poată, acesta, avea situaţia în mână din camera respectivă. Să conducă el activitatea legionară ce s-ar desfăşura acolo. Deasemeni în aceea cameră eu trebuia să bag şi informatori, pentru a şti ce se petrece în cameră şi pentru a cunoaşte şi şeful camerei respective – aceştia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat să creez în rândul deţinuţilor ce urmau să fie băgaţi în «demascări» impresia că s-a terminat cu demascările, pentru a se putea manifesta în voie”. Aşa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele şase camere cu „greii” Piteştiului, cei care nu voiau de bună voie să-şi facă demascări, trei camere la parter, cu cei de la „temniţa grea” şi trei de la subsol, „M.S.”-ul condamnaţii la muncă silnică, în jur de 90, numai aceştia. Ţurcanu a declarat în altă parte a interogatoriului său că Sepeanu i-a spus că dacă nu vor voi să-şi facă nici aşa demascarea, „le vom da noi un cutremur”, înţelegându-se prin aceasta noul val de bătăi care va urma în decembrie.
Ţn felul acestei organizări am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Până aici, eu am avut o soartă mult mai uşoară decât a sa. Nu-mi explic nici astăzi, cum de am scăpat din obiectivul demascatorilor, adică a celor care se ocupau cu introducerile în demascări. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aş fi avut la Cluj – eram până la sfârşitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsă de 15 ani de muncă silnică, ci vecinătăţii mele cu celula lui Costache Oprişan, de pe secţia de M.S. Am intrat în focuri odată cu camera lor, toată, plus un vecin din partea cealaltă a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii. Odată cu intrarea pe mâna luf Ţurcanu a lui Pop, la 4 Spital – am arătat cum – precum şi a lui  Chirică Bălănişcu, pentru problema Frăţiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenţia celor ce urmăreau „secretele” de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu ştiu cum de am fost omis, căci totuşi, după declaraţiile altora despre mine, cuprinse şi în Memorialul Ororii, precum şi după calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea să iasă mai rău (pentru mine)”. Am scris în cartea mea că, la prima întâlnirea cu Ţurcanu, acesta m-a apostrofat: „Şi tu, mă, şi tu eşti bandit?”.
Dar, nici în cele două liste nominale publicate în carte după ancheta luată, la pag. 113-116 şi la pag. 120-123, odată cu şefii legionari din închisoare, altădată cu cei care i s-au subordonat lui Ţ., eu nu mă găsesc. Apar colegii mei Petru Săbăduş, Nicu Esianu, dar eu şi alţi clujeni suntem trecuţi cu vedere. Fireşte că Pop Cornel este trecut. Se pare că soarta mea a fost mai norocoasă, de mine s-a ocupat, la demascări, Max Sobolevschi, la prima sucursală a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mărturiseşte aceasta în ancheta publicată la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Editura GAMA, Bucureşti, 1995, mă aminteşte în mai multe pagini, de la 84 până la 103. Însă nici într-un caz nu am trecut prin câte a pătimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Ţurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte că „fiecare a făcut cum l-a îndemnat inima”. Am greşit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Ţ.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „să-şi desfăşoare activitatea cum crede de cuviinţă, însă să nu divulge secretele”. După cum am scris eu în carte, mi s-a părut că Pop este mai activ decât ceilalţi din cameră, pe care i-am bănuit că au trecut deja prin „demascări”, precum trecusem şi eu. Cornel era însă mereu în compania studenţilor mai notabili din cameră şi mi s-a părut că depune zel în acţiunea dirijată de Ţ. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteşte în cartea citată că în această perioadă – eu zic de dospire - la 17 octombrie Ţ. l-a scos pentru a se informa despre situaţia din cameră. Activitatea lui Pop se încadra totodată în tactica urmată de Ţ. după directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Ţ. asupra lui Pop şi i-a încredinţat o sarcină deosebită de a celorlalţi „demascaţi”? Iată ce caracterizare îi face la acelaşi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefăcut, este inteligent şi are putere de judecată; în caracterul său, din câte îl cunosc, ştiu că nu are trăsături de ticălos, perseverent, am observat că atunci când are de făcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (…) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia să se informeze şi să aibă postura de şef legionar”. Deci Pop avea anumite sarcini precise şi nu să lucreze „numai cum crede de cuviinţă”, iar caracterul său, de data asta l-a dezavantajat, căci Ţ., care l-a dibuit câte parale plăteşte, după ce l-a înfrânt fizic şi sufleteşte” cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, până a nu începe bătăile, „cutremurul” prevăzut de colonelul Sepeanu.
În vara aceasta, înainte de relansarea violenţelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistreţului cu colţi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş. Atunci, aşa cum am scris şi în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înţeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înţeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul”. Versul „Ce fiară cumplită mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu”, cuprinde toată tragedia destinului său frânt. Fiara cumplită (comuniştii – prin Ţurcanu – şi alături de el, foştii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul său, l-au umplut de sânge şi i-au oprit vânătoarea, drumul mai departe după ideal).
Gheorghiţă Viorel, în broşura Sub semnul ororii depline, publicată ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest” din Timişoara, ca răspuns la Memorialul ororii, găseşte (la pag. 29) că „Pop Cornel, torţionarul provenit din victimă, a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin tortură, el nemaifiind el (…) Pop Cornel, ca atâţia alţii, un prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal”.
Dar de la această dată, angajat, fără voia lui, pe un drum străin, în balada recitată doar se spune „oprind vânătoarea mmistreţului meu”, pe un drum care nu era al său, el rămânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Ţurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorită priceperii şi felului cinstit în care a lucrat” (pag. 111-112). Cornel nu era un om care să lucreze la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fără de sfârşit „liberul arbitru”, cum a constatat Gheorghiţă Viorel, Ţurcanu se foloseşte de el ca de un instrument, căci de-acum „dovedea că lucrează cinstit împotriva legionarilor” (pag. 112).
Mutat în camera 3 Subsol pe timp de două luni, în primăvara lui 1951, ca şef de comitet de demascări, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieş, pentru partea „tehnică” a bătăilor şi a obţinerii de declaraţii pentru Securitate, Pop nu excelează în torturarea altora, cum făcuse predecesorul său, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amănunte, în cartea citată de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 aminteşte că a trecut pe acolo.
Totuşi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie că a participat la „torturi în care au decedat mai mulţi deţinuţi din Piteşti şi doi s-au sinucis”. În camera 3 Subsol fusese ucis în bătăi, de către Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în această cameră. Pop a fost mutat acolo tocmai ca să-l înlocuiască pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Ţurcanu, Niţă Corneliu – ianuarie 1950 – Pop era el însuşi în focul bătăilor, ca şi în timpul schingiuirilor în urma cărora a murit Bogdanovici şi pe care Ţ. 1-a lăsat special să-l vadă Pop, pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, după o lună de bătăi. Ţurcanu declară că Vătăjoiu şi Şerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se găsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dă o declaraţie amplă asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanţii metodelor bestiale de scoatere a informaţiilor, cât şi pe cei asasinaţi în bătăi, cu asasinii respectivi – vezi paginile 162-165 din celebra noastră carte a ororilor. Aşa că cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizări la cazul său, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte ştiute ca aparţinând altora. Pop însă a recunoscut, cum zice procurorul „că urmărea prin aceste torturi să prezinte pe deţinuţii contrarevoluţionari ca reeducaţi şi să obţină condiţii mai bune, să salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine”. De fapt, aceasta era şi formula care ne-o reproşa Ţurcanu în bătăi, când prindea pe câte unul că a omis să declare un om, zicea că „vrea să salveze capitalul uman al legiunii”.
La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Ţ.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau să fie obligaţi a le săvârşi cei încă ramaşi în acele zile în „demascări”, Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbăul Clujul şi din Lopadia, precum şi al preotesei Otilia, are o tresărire şi are curajul de a-i spune lui Gheorghieş, despre care ştia că este omul lui Ţurcanu, că nu aşa se combate problema legionară, prin înjurături, ci prin argumente serioase. Îşi masca repulsia faţă de metodele satanice ale lui Ţurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Ţurcanu însă nu a acceptat propunerea transmisă prin Gheorghieş, iar Pop, în continuarea declaraţiei înscrisă în cartea ororilor la pag. 438, răstălmăceşte că Ţ. dovedea prin aceasta că a rămas legionar, că nu a vrut să combată pe legionari, chiar dacă aceasta urmărea prin acele batjocuri să umilească până la desfiinţare, sufletele chinuiţilor, obligându-i la abjurare şi la blasfemie.
Când se întocmeşte celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primăvara ‘51, Pop îl semnează, în avântul de excese în care Mihai Dănilă (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacăra” lui Adrian Păunescu) a propus ca „deţinuţii reeducaţi şi eliberaţi, care eventual s-ar mai angaja în acţiuni subversive, să fie condamnaţi la moarte”. Stănescu Tudor cere însă ca şefii legionari să nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil”. Ţurcanu admite că „aşa este regula generală, totuşi sunt rare excepţii şi îl dă ca exemplu, pe lângă alţii doi şi pe Pop Cornel”. Ştia el cum 1-a desfiinţat sufleteşte pe acesta. Gheorghiţă Viorel, în broşura amintită (la pag. 29) îl citează pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Piteşti cuvinte pe care Gheorghiţă le adevereşte, căci le-a auzit de multe ori chiar din gura călăului: „noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai aşteptaţi biruinţa legionară. Cine dintre voi s-o dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?” Se vede de aici că Pop era şi fusese direct vizat de acţiunea lui Ţurcanu.
Primul obiectiv al demascărilor, în ordinea urgenţei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obţine informaţii despre legionarii rămaşi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufletească.
Lucrul acesta îl declară chiar în 1952, încă deţinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucureşti, între primii martori în ancheta începută împotriva grupului Ţurcanu. ÎnMemorialul ororii, la paginile 35-38, după ce arată – curajos pentru condiţia lui de om scăpat de abia de câteva luni de bătăi, că „a văzut în torturi satisfacţia comuniştilor de a-şi tortura adversarii politici în închisori”, mai zice tex tual: „condiţiile oferite deţinuţilor politici (sunt) în aşa fel încât prin torturi fizice insuportabile, să-i dezrădăcineze de tot ceea ce îi leagă pe ei de diferite concepţii de viaţă diametral opuse comunismului, încât, în închisori, să nu mai existe deţinuţi politici, ci numai deţinuţi care nu au mai fost exponenţii stărilor de spirit reacţionare pentru care au intrat în închisori, ci ei înşişi, peste voia lor, sunt obligaţi să lupte împotriva propriilor lor concepţii de viaţă”. Nu i-a făcut mai sus şi portretul final al lui Pop?
Şi pentru a încheia cele declarate de acelaşi Stoica Marc Aureliu, iată ce mai spune el în continuare despre torţionarii săi: „Pe cei care personal m-au bătut, i-am văzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puşi în libertate. Unii dintre ei, foarte puţini, apăreau ca oameni restructuraţi, ceilalţi (majoritatea) o făceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformări psihice”.
Pop nu a fost un sadic, chiar dacă a fost torţionar, alături de torţionarii săi. Ţurcanu a folosit inteligenţa şi pregătirea sa legionară, potrivit planului arătat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducaţii au făcut Memoriul pomenit, în cadrul exerciţiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuţiile pro şi contra, chiar Pop declară că a fost pus să susţină „teza idealistă legionară”, pentru ca tot el să arate apoi şi „atentatele şi acţiunile nedemne” şi să ceară deţinuţilor să-şi facă demascarea şi să renunţe la „convingerile legionare”.
În toamna 1951 este mutat şi el la Gherla. Aici însă d-1 inspector Iosif Nemeş, acelaşi care 1-a instruit pe Ţurcanu şi la începutul reeducării de la Piteşti, vine şi introduce o nouă tactică în vederea reeducării deţinuţilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declară în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), că le-a spus Ţurcanu acest luau şi că el, Ţurcanu, s-a şi gândit cum să aplice această tactică, excluzându-se bătaia. Şi anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») să organizeze în mod legionar deţinuţii prin şefii legionari, veniţi de la Piteşti, culegerea de informaţii, iar a treia perioadă era, ca la îndemnul şefilor legionari, deţinuţii să-i facă demascarea. Se observă că în acest plan, mai întâi organizarea cu şefi legionari puşi de Ţurcanu ca să controleze problema, după cum îl învăţase şi Sepeanu la Piteşti, când a organizat camerele celor de la munca silnică şi temniţă grea. Şi urma şi culegerea de informaţii, tot ca acolo, numai faza demascărilor se prevedea să se facă urmându-se şefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crăciun la Aiud, probabil după cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiuşa. Mă întreb eu, ce o fi fost scris şi în cele ale lui Nemeş şi Sepeanu, căci doar şi ei trebuia să fi fost instruiţi când au fost trimişi în teren.
Declaraţiile de care tot pomenesc (şi mai ales tonul lor) au fost scrise după trei ani de anchete. Trupa lui Ţurcanu a fost ridicată de la Gherla la sfârşitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declară la pag. 585, că în mai 1952 1-a întâlnit pe Ţurcanu la Jilava şi acesta i-a spus că a stat două luni la Interne, că a început ancheta în legătură cu acţiunea de la Piteşti şi că bănuieşte că această anchetă s-a terminat. Îl sfătuieşte însă pe Cerbu, să aibă grijă de rufele pe care tocmai le spăla, căci va avea nevoie de ele încă mulţi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu şi felul ei. Întrevedea atunci o detenţie de lungă durată.
În aprilie-mai 1952 sunt anchetaţi şi vreo 14 martori, dar la dosarul anchetării cazului, declaraţiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Ţurcanu din 54, la trei ani după primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului şi trei la Ţurcanu, de la declaraţiile date de bună voie şi până la acestea din urmă, ticluite după scenariul pentru procesul care dorea să disculpe Securitatea şi să arunce toate mârşăviile făcute din ordinul ei în închisori, chiar şi asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.
Într-o frază foarte întortocheată (la pag. 434), Pop arată că ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuşi în declaraţie că acest caracter legionar al acţiunii i-a fost arătat de anchetator: „De faptul că organizarea legionarilor a fost făcută cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETĂ, că a fost făcută în acest scop de Ţurcanu şi nu aşa cum el afirma că este o dispoziţie a administraţiei, pentru a se face pregătirea prin informare a legionarilor pentru demascare”. Cele două pagini ale acestei declaraţii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore şi 15 minute. De altfel şi la alţi anchetaţi, dacă urmărim durata anchetei şi numărul paginilor scrise tot numai de anchetator şi doar semnate de victimă, vedem că au fost şi alte cazuri asemănătoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot stu dent clujean şi tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelaşi judeţ. Iată cum i s-au smuls declaraţiile, după doi ani de anchete nemenţionate -în dosarul de judecată, numai documentele din 1953 şi 54, cele ticluite ca să justifice procesul şi condamnările, la 25 aprilie 1954. În 9 ore şi 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaraţie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini şi jumătate, la 10 august în 6 ore şi jumătate – una pagină.
Dacă urmărim evoluţia lui Pop Cornel în închisoare, vedem că prima dată a fost băgat în demascări prin bătăi după lista întocmită chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Ţurcanu, la camera 4 Spital, ca să-l bată şi să scoată de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, după şase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este băgat de Ţurcanu la camera 2 Subsol în postura de şef legionar, ca să-i organizeze pe legionarii din cameră să se scoată de la ei  informaţii, până în ziua când urmau să fie reluate bătăile şi „demascarea”. La Gherla tot Ţurcanu îl vâră în noua tactică lui Sepeanu, de a pune deţinuţilor şefi legionari controlaţi de el şi care să ducă iarăşi munca de informaţii, care trebuia să ducă iarăşi la demascări… Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtă în acţiunile organizate prin Ţurcanu, chiar de către organele Ministerului de Interne.
Este adevărat că nu toţi pe care a încercat Ţurcanu să-i folosească au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toţi au sfârşit, cât a durat acţiunea, fie prin a fi reintroduşi în cruntele bătăi, fie prin izolări demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neşansa să nu moară, cum a păţit-o alt martir al studenţilor clujeni, Chirică Bălănişcu şi chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilă), sau alţi chinuiţi despre care el ştia că au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scăpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Ţurcanu lăsând înadins ca să-1 întâlnească aproape în agonie pentru a-1 înfricoşa şi mai tare, faptul că şi-a dat seama că este amestecată şi administraţia închisorilor comuniste, care chiar patronează toate acţiunile (într-o anchetă, din 15 iunie 53 – pag. 447-451, înşiră pe larg acest amestec) şi faptul că a văzut pe propria-i piele că şi Securitatea de afară urmăreşte acţiunile, continuând prin cercetări suplimentare aceste „demascări”, precum şi firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au făcut ca atunci când s-a văzut de tot înfrânt dacă a mai putut să conştientizeze asta, după implicarea în valul doi de demascări de la 2 Subsol, după ce îmi mărturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaş, că „o fiară turbată 1-a umplut de sânge, oprind vânătoarea mistreţului său”, a idealului, trece, socotesc eu, în tabăra lui Ţurcanu.
Am citit în diverşi autori că la ultimul cuvânt şi-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilă Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publică fotografia, în rândul luptătorilor căzuţi. Sunt de acord cu el, căci nimeni nu a fost de fier şi fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern ştim că nu toţi au avut aceeaşi şansă de a muri ori de a supravieţui mai mult sau mai puţin compromişi.
În actele aşa numitului proces, după ce la fapte nici nu se aminteşte de ordinele date de administraţie, ci numai de neglijenţa acesteia, „în drept” se reţine în sarcina acuzaţiilor… “Pop Cornel… (şi următorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bătăi, torturi şi alte mijloace de extreminare, au omorât şi au cauzat infirmităţi şi vătămări grave şi foarte grave la mai mulţi deţinuţi, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular”.
Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au făcut-o alţii din acelaşi lor şi care au şi declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citată.
Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinţa nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.
Între documentele procesului, autorii nu publică şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, arătând că nu se găseşte la dosare. Nu ştiu de unde a reieşit vorba că Pop şi-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravieţuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeşte. El a fost coinculpat şi a avut şansa de a i se amâna execuţia şi apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta – pentru unii – tragedie, iar pentru alţii, torţionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptă judecată. El relatează „şocantul ultim cuvânt al lui Pop”. După ce arată profilul de luptător al acestuia, şi torturile suferite de la Ţurcanu, până i-a fost şters creierul şi distrusă voinţa, îşi exprimă nedumerirea cum de după doi-trei ani de anchetă, în care a refuzat varianta inventată de Securitate (nota mea, şi Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuşi a zis: „Am fost instruiţi în cadrul Mişcării Legionare să distrugem. La Piteşti şi la Gherla n-am făcut altceva decât să punem în practică ce am învăţat în cadrul educaţiei legionare”.
Mă surprinde mirarea lui Voinea, după câte ştia şi după ce a pus şi pe coperta a patra a cărţii sale(Masacrarea studenţimii române) declaraţia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine şi Stoica Marc Aureliu, în declaraţia citată de mine mai înainte (că vom fi puşi în situaţia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul că Voinea scrie şi pe copertă şi socotesc că dreptul de copyright se referă doar la conţinut, nu şi la copertă, aşa că reproduc ameninţările securistului:
„Nu veţi fi eroi… Veţi muri când vrem noi… mai întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga prin metodele noastre să declaraţi ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după ele se va scrie istoria. Vă vom păstra dosarele până ce veţi pieri. Vom muri şi noi. Istoria se va scrie pentru generaţiile următoare după aceste documente (…) Proştii de azi, care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma aşa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi…”
Cornel, săracul, a scris cum au vrut ei şi a fost ucis. Cei care am supravieţuit suntem datori sâ mărturisim clipele pe care le-am trăit şi să ajutăm şi pe alţii să vadă prin păienjenişul actelor aranjate de securitate şi faţa nevăzută a lucrurilor, mascată înadins de cei samavolnici. Căci iată, o parte reală se mai poate totuşi desluşi.
Recursul, cererile de graţiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat şi procesul verbal de execuţie, din 17.12.1954. „Căpitanul de justiţie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângă Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde găseşte prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autorităţilor administrative superioare locale şi tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului şi pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava”. A mers în celule, le-a spus condamnaţilor că a sosit momentul să explice faptele săvârşite. Întrebaţi dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorinţă, au declarat că: „nu au nimic de spus”. Sec, de parcă ar fi vorbit toţi odată în cor, deşi au fost întrebaţi fiecare în celulele în care se găseau. Actul vorbeşte la plural, procurorul a fost în celule. Dar toţi ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp şi… foc.
Oare cine să fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autorităţi ad ministrative superioare locale să fi reprezentat? Pe tov. preşedinte de consiliu popular comunal, că asta era o putere locală? Ori mai sus, putere locală superioară – şefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucureşti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile şi nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuţie s-a întocmit, conform uzanţelor în patru exemplare, unul pentru administraţia Penitenciarului, unul la Procuratură pentru Unităţile MAI şi două pentru dosarul cauzei. S-a greşit. Se mai întocmeşte încă un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie şi se face menţiune expresă, în manuscris că a luat şi dânsul un exemplar. Pe ăsta unde să-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuţie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapărat să se asigure prin timis special că sentinţa a fost îndeplinită?
Plânge printre ramuri luna…
Et Ego… Îşi intitulează Viorel Gheorghiţă cartea de amintiri din aceleaşi locuri şi timpuri. Et ego fui hinc. Şi eu am fost acolo.
Suntem nationalisti crestin ortodocsi!!!












VI SE PARE VOUA CA NOI ARATAM ASA?!?RUSINE SA LE FIE CELOR CARE NE BAGA IN ACEEASI OALA CU ASEMENEA SPECIEMENE!!!








Suferiti si luptati pentru neamul romanesc.In cele mai negre temnite sa ne inchida si nu vom renunta la lupta.





Sa ne aducem aminte cat a patimit pentru acest neam romanesc…

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.
îmi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.
Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.
Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?
Se scurge viata din istovitul trup.
O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!
Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)
Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»
Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.
Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.
Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.
Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.
La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.
Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?
Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.
Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.
Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.
De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.
*
O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.
Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.
Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.
Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.
Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.
Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.
îi vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.
în fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.
Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.
Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.
Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.
Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.
Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.
Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.
Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.
Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.
Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.
Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.
la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.
O fi trecut de 12. Poate si de 1.
N’am mai auzit clopotele sunând învierea.
Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»
Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.



Sa luam aminte la invatatura Parintelui Justin Parvu:

“Omul obisnuit nu stie ca durerea ii este data cu un scop. El nu face deosebire intre momentele vietii sale, nu stie care este scopul durerii. Ca durerea e data pe lumea asta si ea cu un scop, totul e sa-l intelegi, sa-l descoperi”.

“Rugaciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternica si mai ascultata decat chiar rugaciunea preotului. La un parinte tot venea o femeie sa plateasca pentru ca sa i se intoarca baiatul plecat de acasa, pierdut in lume. I-a zis parintele: Ma, ai platit la biserici de-l poti cantari in bani…! Mai bine roaga-te pentru el, si o sa se intoarca. Rugaciunea nu are egal pe lumea asta”.
“I-as certa pe romani pentru ca le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri si ei nu par sa fie constienti de asta. Intre daruri amintesc jertfa crestineasca a inaintasilor, valorile culturale si intelectuale, o biserica vie. Apoi au la indemana un pamant care da de toate, numai sa intinzi mana, sa-l sapi. Ei, cu toate astea romanul pare ca nu se descurca, mostenirea primita este peste puterile lui sa o administreze, sa o sporeasca.

Neamul e dezmembrat si nu mai gasesc oamenii puterea sa se uneasca in acelasi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele sau si de asta cauta sa infunde pe vecin, pe frate, pe prieten”.





Priviti  ce pot face dracii



Interviu cu preot prof. dr. Vasile Raduca,
paroh al Bisericii Kretzulescu si prodecan al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti


- Parinte, de ce Biserica Ortodoxa il numeste pe Sfantul Vasile “cel Mare”?

El a insumat, la un nivel de exceptie, toate trasaturile definitorii ale unui veritabil atlet al lui Hristos. Acesta cred ca este si motivul pentru care a fost botezat “Marele Vasile”, care ramane unul singur, inconfundabil in sfintenia sa!
- Va intreb, in numele cititorilor nostri: de ce sunt atat de raspandite in lumea ortodoxa “Moliftele” sale si de unde vine renumele lor atat de temut?
- In primul rand, trebuie precizat ca mai exista si “Moliftele” Sfantului Ioan Gura de Aur, precum si “Moliftele” Sfantului Ciprian. Mai putin cunoscute, forta lor este egala cu a celorlalte rugaciuni. Cat priveste raspandirea si renumele Moliftelor Sfantului Vasile, desi va dau dreptate, in general, as vrea sa asez o “surdina” binevenita. Ele au devenit aproape o “moda” in ultimii ani si cred ca s-a exagerat din motive spectaculare, ce nu tin de spiritul religios autentic. “Molitva”, in limba slava, inseamna “rugaciune”. Deci, avem de-a face cu o suita de rugaciuni la fel de importante ca si oricare alte rugaciuni ale Bisericii. Sa nu uitam ca in Ortodoxie exista, pe langa asemenea rugaciuni de exorcizare, in egala masura, rugaciuni de lauda, de cerere, de multumire… Toate sunt la fel de importante, pentru ca fiecare isi are rolul ei bine definit.
- Parinte Raduca, eu nu indraznesc sa contrazic o fata bisericeasca, dar viziunea dvs. este mult prea “blajina”! Moliftele Sfantului Vasile nu se citesc doar la inceput de an, chiar daca acela este cel mai important moment. Ele sunt citite regulat in manastiri si, saptamanal, in unele biserici “de mir”. Exista, in schimb, preoti care nu se incumeta sa le citeasca prea des, poate dintr-o, hai sa zicem, “timiditate duhovniceasca”. Circula tot felul de zvonuri pe seama celor intamplate cu ocazia citirii acestor blesteme indreptate impotriva satanei. Credinciosii, la randul lor, se tem sa le citeasca acasa, in singuratate.
- Nu va contrazic, dar sa nu “idolatrizam” astfel de texte bisericesti, desi recunosc, totusi, ca Moliftele au un efect foarte puternic asupra demonilor strecurati in oameni in chip nevazut. In pofida acestui fapt, n-as vrea sa exageram, in detrimentul altor rugaciuni bisericesti, fiindca oamenii din ziua de azi au inceput sa vina la Sfanta Biserica mai mult pentru parastase si molifte, uitand de Spovedanie sau chiar de Sf. Liturghie. Este foarte adevarat ca nu orice rugaciune se cuvine citita de crestin, de unul singur. Moliftele Sf. Vasile cel Mare, ca si ale Sf. Ioan Gura de Aur, ce se gasesc in Molitfelnic, nu sunt la indemana babei Leana, a mamei Omida sau mai stiu eu a cui. Daca insa vorbim de necesitatea postului, a ajunarii aspre, cu prilejul acestor rugaciuni de exorcizare, atunci sunt cu totul de acord. Necuratul se abate mai tare asupra credinciosului imprudent sau nepregatit, dupa citirea acestor texte. Nici macar mie, ca preot, nu-mi este catusi de putin indiferent in ce stare ma aflu cand le citesc!
- Care este istoria acestor rugaciuni, pe scurt? Ce “biografie” au?
- Exorcismele isi au origini foarte indepartate, in lumea ebraica si pagana. In Antichitate, existau chiar persoane specializate in asemenea practici, care citeau pasaje din Vechiul Testament si invocau numele lui Iahve. Abia prin Mantuitorul Hristos se instituie – stim din relatarile evanghelistilor – exorcismul de tip crestin. Ba mai mult, Domnul Iisus le spune ucenicilor sa mearga in lume si sa scoata demonii din oameni, iar acestia o fac “in numele lui Iisus Hristos Cel Rastignit in vremea lui Pontiu Pilat!”. Chiar si Taina Sf. Botez este precedata, pana in ziua de azi, de o suma de exorcisme foarte puternice. Exista, cu alte cuvinte, traditia unei practici de acest tip, ce a fost incununata de Moliftele pe care le cunoastem astazi in forma scrisa de cei trei sfinti.
- De ce sunt atat de temute asemenea rugaciuni, chiar si de preoti, uneori?
- Nici o rugaciune, cu atat mai putin Moliftele, nu se cuvine citita, picior peste picior, acasa. Insa este adevarat ca Moliftele pot avea un efect “devastator” pentru preot, daca nu are epitrahilul de gat si nu s-a pregatit in curatie si post. Cunosc un caz de slujitor al lui Dumnezeu care citea Moliftele in Postul Mare. Era paroh si pastorea doua sate din Teleorman, despartite de un lac. Intr-o seara, dupa citirea acestor rugaciuni puternice, se intorcea acasa, singur. Cand a ajuns la digul pe care trebuia sa paseasca pentru a traversa lacul despartitor, a simtit ca “cineva” incearca efectiv sa-l imbranceasca in apa! Mi-a povestit ca a fost nevoit sa treaca in patru labe, ca sa nu cada…
- Explicati, va rog, foarte sumar, pentru cititorii nostri, care este “tipicul” citirii Moliftelor!
- In general, ele nu se citesc separat de o alta slujba. Citirea lor se poate face si in biserica, dupa Liturghie sau Vecernie, dar si acasa, dupa Sfestanie sau Maslu. Ele fac parte, cum v-am spus deja, dintr-un intreg al Bisericii, care implica, deopotriva, sfintirea, binecuvantarea si exorcizarea. Mai exista un amanunt important, mentionat inca de pe vremea lui Origen. Aceasta exorcizare nu se refera doar la oameni posedati, ci si la locuri bantuite de satana. Nu intamplator crestinul cheama preotul acasa pentru sfestanie. Deci, chiar si sfintirea unui spatiu, alungand spiritele rele de acolo, are un caracter exorcist.
- Parinte Raduca, ati avut vreo experienta personala in ceea ce priveste citirea Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare?
- Da! Ba chiar trebuie sa recunosc ca a fost una impresionanta. Acum vreo doi ani, tin minte, am remarcat in biserica prezenta uneitinere ce parea sa aiba un comportament usor bizar, desi pastra toate aparentele deplinei normalitati. Aveam sa aflu ca este din Buftea si abia implinise 19 ani. Nu mai tin minte cum o cheama, dar nici nu am revazut-o de atunci. Am inceput sa citesc Moliftele pentru un tanar medic, la rugamintea acestuia, iar fata a venit sub epitrahil, langa barbat, pe neasteptate. Tanarul statea linistit, in timp ce fata, la scurt timp, a inceput sa tremure, sa se zdruncine, pana cand a cazut sub masa din fata Icoanei Maicii Domnului. Imi amintesc ca era vineri seara, zi de post… Tulburat peste masura, am sfarsit de citit Moliftele si l-am rugat pe tanar sa astepte deoparte. Intre timp, fata isi revenise din acel ciudat lesin. Abia a reusit sa sopteasca, parca epuizata: “Parinte, am pe satana in mine… Nu stiu ce sa ma fac!”. Am reluat Moliftele pentru ea, separat. Dupa ce am pus epitrahilul pe capul ei si am inceput sa blestem diavolul, tanara si-a reluat tremuratul si convulsiile, pana ce a cazut din nou sub masa din fata icoanei, scotand niste sunete ragusite, cu un glas ce nu parea sa mai fie al ei. Mie, va spun sincer, aproape mi se inmuiasera picioarele, insa mi-am pastrat cumpatul, m-am dus in Altar, am luat Sf. Cruce si am reluat blestemele, indreptand varful Crucii spre capul ei, chiar in crestet. Tanara se zguduia de parca ar fi fost cuprinsa de friguri sau accese de epilepsie, se intindea sub masa si scotea acele sunete gajaite, desi vocea ei normala era armonioasa. Inca si acum sunt rascolit de amintirea acelei scene incredibile! Ea isi revenea, ii puneam din nou epitrahilul pe cap si continuam pana cand, la un moment dat, am inceput sa simt ca ma cert, pur si simplu, cu cineva ascuns in fiinta ei… Tremuram si eu deja, insa continuam sa citesc. I-am rugat pe cei cativa enoriasi ce se mai aflau in biserica, de fata, sa spuna in cor, cu glas tare, “Doamne miluieste!”, iar eu reciteam blestemele fara incetare. Parca ma luptam corp la corp cu o fiinta nevazuta… Ea se zbatea ca un epileptic, apoi isi revenea si iarasi cadea in acea stare. Eram leoarca de transpiratie, de parca as fi alergat, iar credinciosii din parohie urmareau uluiti aceasta scena. Am intrebat pe cei care erau de fata ce spunea vocea aceea guturala cand o apucau crizele pe fata, caci in timpul citirii blestemelor ridicasem glasul, de emotie vorbeam mai tare si eu, fara sa mai pot fi atent la altceva. Enoriasii mi-au spus ca se auzea asa: “Te urasc! Te urasc!”. Va dati seama? Eu blestemam satana, iar demonul imi raspundea “Te urasc”… Ma cutremur chiar si acum, cand povestesc. N-am mai trait niciodata asa ceva.

- Vedeti, parinte? Ati sfarsit prin a recunoaste ceea ce va intrebam la inceput!
- Da si nu, in acelasi timp. Accept ca asemenea intamplari sunt dovada fortei Moliftelor, stiu ca datorita unor asemenea situatii iesite din comun s-a creat o veritabila mitologie populara in jurul lor, dar nu sunt de acord cu “spectacolul” acestui misticism primitiv, dupa care lumea contemporana se da in vant. Oamenii au ajuns sa creada ca orice problema se poate rezolva prin Molifte. Biserica, strict dogmatic vorbind, este o institutie divino-umana, in centrul careia se afla rugaciunea, sub toate formele ei de manifestare, intre care cea mai importanta ramane Sf. Liturghie. De la Liturghie iradiaza toate celelalte rugaciuni ale Bisericii, inclusiv Moliftele. In Sf. Liturghie se actualizeaza, de fiecare data, jertfa Mantuitorului Hristos, toti impartasindu-ne din darurile pe care Dumnezeu ni le ofera cu aceasta ocazie. Fara constiinta actualizarii acestei jertfe, toate celelalte forme de rugaciune, inclusiv Moliftele, nu ar avea puterea pe care o asteptam de la ele.




Click pe imagine pentru a vedea ce ne asteapta.



Sa ne aducem aminte de invatatura Parintelui Cleopa

“Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci? (…) Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice: Mai, astia sunt de la Dumnezeu!

PROOROCII MINCINOSI SI MINUNILE DRACILOR


“Acum sa va spun o istorioara cu Chinops vrajitorul.
Sfantul Ioan Evanghelistul a predicat Evanghelia in tot pamantul. Cand a ajuns cu predica Evangheliei in insula Patmos, a aflat acolo inchinatori la idoli, cum era atunci; toata lumea se inchina diavolilor.
Cand a ajuns acolo, ostrovul acela avea un mare vrajitor, care statea in pustie, pe care il chema Chinops. Si ei ziceau ca acela-i dumnezeul lor, ca acela, cu puterea draceasca, facea farmece mari, facea fel de fel de “minunatii”.Acestui vrajitor ii slujeau 1000 de demoni, sa sa poata face fermecatorii, minuni cu puterea draceasca si vrajitorii mari.
Cand a ajuns Sfantul Ioan Evanghelistul acolo, a inceput sa predice Evanghelia, cu puterea lui Hristos. Sfantul Ioan avea putere de la Mantuitorul sa faca minuni, caci tuturor apostolilor le daduse aceasta putere: Intru numele Meu, draci veti scoate, morti veti invia, in limbi noi veti vorbi… ( Marcu 16, 17 ).

Si cand a inceput Sfantul Ioan Evanghelistul sa predice cu putere, a crezut multa lume in Hristos. Toti care erau bolnavi se vindecau; care erau morti inviau si multe minuni facea cu puterea Mantuitorului. Atunci oamenii s-au dus la idolul lor in pustie, in munti, si i-au spus lui Chinops, vrajitorul, care era sluga satanei.
- Stapane, a venit un ucenic al Celui rastignit, pe care il cheama Ioan. Face minuni si semne mari, invie mortii, tamaduieste bolnavii, vindeca orbii, surzii, indracitii si crede multa lume intr-insul.
- Mergeti in cetate, ca eu o sa trimit un inger de-al nostru sa-l ia si o sa-l dau judecatii celei vesnice.
Dar duhurile care veneau la Sfantul Ioan erau legate si trimise afara din insula Patmos.
Chinops, daca a vazut ca nu se mai intorc duhurile, s-a umplut de manie si a luat toata multimea draceasca si s-a dus in cetate. A batut de trei ori din palme, l-au luat dracii pe nori, l-au dus pe sus si l-au pus in mijlocul orasului. A inceput lumea sa strige:
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru! Dar a venit unul din ucenicii Celui rastignit si face minuni si semne mari.
Cand au vazut cei ce crezusera in Hristos, au inceput a se teme: “Mai, si dumnezeul nostru-i mare! Uite vine pe sus!” Dar il aduceau dracii pe sus. El a inceput a-i mustra:
- Oameni orbi, asa de repede credeti in el? Ascultati-ma pe mine! De este drept Ioan, sa faca minunile pe care le fac si eu!
Si s-a dus acolo unde predica Ioan Evanghelistul :
-De ce-ai intrat in tara mea, Ioane, si faci minuni si predici pe Cel pe Care L-au rastignit evreii pe cruce si n-a putut sa se salveze pe Sine? Ce crezi ca numai tu faci minuni? Sa va arat eu ce pot sa fac!
Si Chinops cheama un tanar, caruia-i murise tatal :
- Unde este tatal tau ?
- A murit inecat in mare.
- Uite, eu il aduc acum imediat !
Si a batut din palme de trei ori si s-a scufundat in mare Chinops. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul. Numai ce vede ca a iesit Chinops din mare cu tatal copilului. Era nalucire draceasca. Si toti oamenii de pe mal s-au mirat si au zis :
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru !
Sfantul Ioan Evanghelistul ii vedea ca sunt draci.
Se duce Chinops la o femeie :
- Femeie, unde sunt feciorii tai ?
- Feciorii mei s-au inecat cu o corabie mergand la Cipru de doi ani de zile.
- Ia sa ti-i aduc si pe aceia !
A batut de trei ori din palme, s-a bagat in mare si i-a scos feciorii femeii.
“Sarut mana, mama! Vai de mine! Inchinati-va la dumnezeul Chinops, ca acesta ne-a scos pe noi din muncile iadului si ne-a adus aici”
Si mama ii saruta, dar nu vedea ca-s draci! (Asa are sa fie acum la sfarsit. Bagati de seama !).
Cand au vazut oamenii asa, au inceput a striga :
- Mare esti, Chinoapse, si mai mare dumnezeu ca tine nu este! Si a zis Ioan lui Chinops:
- Minunile tale sunt vrajitorii dracesti !
Cand au auzit paganii, s-au repezit asupra lui Ioan, l-au prins si l-au omorat.
Cei ce crezusera in Hristos, prin predicarea lui Ioan, au prins mare frica : “Daca au omorat pe Sfantul Ioan, o sa ne omoare si pe noi!
Atunci Chinops a inceput a predica :
- Ticalosilor! Vedeti ce-am facut eu cu Ioan? Si voi ati crezut in el! Eu am putere mare!
Si a venit un inger al Domnului si s-a atins de Ioan Evanghelistul : Ioane, scoala-te si predica pe Hristos!
Numai ce aude :
- Ioan, pe care l-am omorat noi cu trei zile in urma, predica grozav si toata lumea crede in el.
Cand a auzit Chinops ca Ioan a inviat, s-a dus la el cu acei draci, despre care credea poporul ca i-a inviat Chinops. Sfantul Ioan predica pe malul marii.
- Ioane, ce crezi ca daca ai inviat, ma tem de tine? Oameni buni, stiti corabia care s-a scufundat deunazi cu vreo 400-500 de oameni?
- Da!
- Uite, eu acum ii aduc odata cu corabia si ii invii pe toti!
Si a batut din palme de trei ori Chinops si s-a scufundat in mare, sa aduca corabia cu tot cu oameni. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul.
Sfantul Ioan Evanghelistul, cand a vazut ca s-a scufundat, a luat Sfanta Cruce si a zis :
- Aici sa se scufunde toata puterea satanei! Oamenii, care erau pe mal si asteptau venirea lui Chinops, cu cei inviati de dansul, au zis:
- Nu mancam nimic, pana nu vine Chinops !
- El nu mai vine niciodata, ca l-am trimis eu in fundul iadului.
Si astepta poporul sa vina Chinops cu corabia cu oamenii si au stat trei zile si mureau de foame pe malul marii.
Marea a fiert trei zile, asa ca in clocot, iar dracii l-au parasit pe Chinops si el a ramas in fundul marii. Toti asteptau si ziceau: “Nu mai vine Chinops, nici intr-un fel! Nici singur, nici cu altii!” Sfantul Ioan le-a zis :
- Vedeti cum v-a inselat? Vedeti inselaciune? Vedeti ca pe el n-a putut sa se salveze? Si acum, pe cei pe care i-a inviat, ii cunoasteti?
- Ii cunoastem, vai de mine !
- Hai sa-i intrebam pe cei ce au inviat, daca sunt mortii vostri!
- Cu puterea Sfintei Cruci va leg sa spuneti cine sunteti voi!
- Noi suntem diavoli, care ii slujim lui Chinops de atatia ani! Atunci oamenii au inceput a-i intreba pe cei inviati : “Mai, barbate, dar nu esti tu? Dar voi, mai feciori, dragii mamei ?…
Sfantul Ioan Evanghelistul i-a legat.
- Ia sa va faceti oleaca voi, nu tare urati, sa nu moara lumea de frica. Asa cum se poate, sa vada oamenii cine sunteti!
S-au facut niste aratari, aceia pe care Chinops i-a inviat, si cand au suflat odata cu foc, toti au cazut la pamant.
- Vai de mine, Sfinte Ioane, alunga-i de aici ca murim !
Scaparau scantei pe nari, gura le era de foc, aveau unghii de arama, si cand au racnit la oameni, toti s-au speriat!… Erau draci !
- Vedeti cui va inchinati voi? a zis Sfantul Apostol Ioan. Gata, voi ati crezut ca Chinops a inviat morti !
- Vai de noi, murim! Trimite-i de aici!
I-a blestemat sa se duca in gheena si oamenii nu i-au mai vazut. Cand a vazut aceasta, poporul a crezut in Hristos si Sfantul Ioan Evanghelistul a inceput sa faca minuni si mai mari.
Vedeti cum i-a inselat diavolul pe oameni? Ai vazut ca unui vrajitor ii slujeau o mie de draci! Dar in fata puterii lui Dumnezeu nimic nu pot. Acesta a fost razboiul Sfantului Ioan Evanghelistul cu Chinops vrajitorul, in insula Patmos. Acolo Sfantul Ioan Evanghelistul a facut preoti, episcopi si a increstinat tot ostrovul Patmos. Acolo a scris el si Apocalipsa, care este in Sfanta Scriptura, cu care se termina Noul Testament.
Asa au sa vina si pe timpul lui Antihrist. Bagati de seama, poate eu sunt in groapa. Voi fi putred pe atunci. Sa va aduceti aminte cand invatam eu aici. Sa va insemnati cu Sfanta Cruce, cea mai puternica arma, de care se cutremura tot iadul, si nu veti fi biruiti de nimic.
Auzi cum canta Biserica la Sfantul Maslu : “Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei; ca moartea ai calcat si mortii ai sculat. Pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii “.
Deci sa nu credeti in descantece, in tot felul de vraji, in cei ce cauta in bobi, in cafea, in palma; cei ce sting carbuni, cei care deschid carti sfinte, cei care descanta cu numele lui Hristos si pomenesc sfintii. Toti sunt impotriva lui Hristos! Toti sunt in slujba satanei!
Nici o vedenie sa nu primiti. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus ca nu se supara Dumnezeu daca nu o primesti, ca El stie ca tu te temi sa nu primesti lup in loc de pastor.
Vedenia, stiti care este? Ai auzit care-i vedenia noastra? Care o spune Sfantul Efrem Sirul: Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele, sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti!
Si iarasi ceea ce spune Duhul Sfant prin Proorocul David: Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu, inaintea mea este pururea (Psalm 50, 4) . Sa ne vedem pacatele, nu vedenii. Ca Sfantul Isaac Sirul spune: De mii de ori mai fericit este cel ce-si vede pacatele, decat cel ce vede vedenii; ca vedeniile pot fi draci si te duc la pieire vremelnic si vesnic.
Sa ne vedem pacatele noastre, sa petrecem in smerenia mintii si a inimii si sa nu ne socotim vrednici ca putem vedea vedenii, ca asta este cea mai mare mandrie si cutezanta.
Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci?Ca spune la II Tesaloniceni, cap. 9, despre venirea lui Antihrist: a carui venire este intru toata puterea satanei, facand semne si minuni mari, de va putea sa insele si pe cei alesi.
Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, spune: “Cand vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei si barbati sa zboare pe sus“. Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun.
Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice : “Mai, astia sunt de la Dumnezeu!
Vor merge cu tine la cimitir si vor intreba :
- Unde-i mama ta ingropata ?
- Aici !
- Unde-i tatal tau ingropat ?
- Aici !
Si vor zice slugile lui Antihrist :
- Iesi, mai Gheorghe! Iesi, mai Ioane! Iesi, Vasile! Iesi, Marie! Iesiti din morminte!
Si o sa-ti iasa tatal tau si o sa te sarute; si mama ta o sa te ia in brate, cu hainele cu care-i pusa in mormant, si iti va zice :
- Dragul tatei, credeti in acestia, ca de la Dumnezeu sunt! Credeti, ca ei ne-au scos pe noi din iad!
Toti vor fi draci ! Si cei scosi din morminte si cei care vin cu dansii.
Luati aminte! Sa nu credeti in proorocii mincinosi, ca fac minuni cu puterea satanei si pe cei slabi in credinta o sa-i insele. Ei lucreaza cu satana, iar noi suntem cu Hristos ! Atunci ce-ai sa faci, daca incepi a crede de pe acum in vraji, in descantece si in ghicitorii de tot felul?
Eu umblu prin credinta, nu prin vedere. Asa ne invata Biserica in Simbolul Credintei. N-am nevoie sa vad. Ca zice Hristos : Fericiti cei ce n-au vazut, si au crezut! (Ioan 20, 29). Asa este.
Acum aproape de sfarsitul lumii vor apare multi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi sa insele lumea. Voi tineti-va de mama voastra spirituala, Biserica Ortodoxa, care v-a nascut prin apa si prin Duh! Nimic sa nu primiti de la sectanti. Cand vine un sectant sau cineva la tine, intai pune-l sa faca cruce si sa spuna Crezul: “ Cred Intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului…“. Daca spune Crezul, vorbeste cu el; daca nu, zi-i: “Fugi, satana, ca nu esti fiu al Bisericii, ci esti al lui Antihrist!
Eu am scris o carte – “Despre credinta Ortodoxa” -, care s-a tiparit in doua editii, unde am pus si pe martorii lui Iehova si toate sectele.
Spune Evanghelistul Ioan: Fiilor, ati auzit ca vine Antihrist? Tot duhul care nu marturiseste pe Iisus Hristos ca este Dumnezeu, Antihrist este! (I Ioan 4, 3). Deci inaintemergatorii lui Antihrist, tagaduiesc dumnezeirea lui Hristos.
Sa nu ne speriem! Noi una sa stim: “Ca Piatra Hristos este temelia Bisericii si portile iadului nu o vor birui“. Ai vazut ce spune Sfantul Atanasie cel Mare: Vezi caderea iudeilor din credinta? Cati prooroci au avut ei pana la Sfantul Ioan Botezatorul! Iar de atunci nici unul! Ca Legea si proorocii pana la Ioan Botezatorul sunt“.
S-a ridicat Duhul Sfant de la ei, sa nu mai aiba prooroci pana la sfarsit. Tot el spune: “Sa nu va temeti cand se vor inmulti vrajmasii Bisericii! Ca si in vremea sfarsitului si oricand Hristos va sprijini pe cei credinciosi”.
Si zice: “Daca are sa imparateasca Antihrist 1260 de zile, trei ani si jumatate,pentru cei alesi se vor scurta zileleAre sa ti se para ca a trecut intr-o luna imparatia lui Antihrist. Ce? Dumnezeu nu stie pe cei alesi, ca sa-i crute?
Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim!

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Cand vor predica ei cu mare putere si vor infrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cat va imparati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamantul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne in Ierusalim ca sa intoarca pe evrei, caci ei nu se intorc pana nu vine Ilie si Enoh. Vor intoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.
Cand vor predica ei, ii va auzi tot pamantul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de cand i s-au descoperit Sfantului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se intrebau oamenii: “Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda in America?
Acum, daca ar predica, ii vede la televizor toata lumea si ii aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Cand vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum invie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, cand va imparati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.
Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neinchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si in Italia si in Belgia si in Olanda si in Bulgaria si in Grecia si in Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai inainte cat are sa se inmulteasca mintea, adica stiinta.
Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi – In vremea de apoi se va inmulti mintea foarte, si se vor intelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor inconjura lumea. Toate cate le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani inainte.
Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani inainte de venirea Domnului, la capitolul 60 intreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se intrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).
Ai auzit? Cu 2800 de ani inainte a spus de avioane. Ce-a zis? “Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor”. Ca ei nu zboara, decat de la un aerodrom la altul, ca sa se alimenteze.
Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si intreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si intrec carele oamenilor ?
Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat in cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamantului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni iti lasa pomii infloriti.
Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.
- Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?
- Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai castige cand vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.
- Dar daca eu sunt inchis intr-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt in siguranta ?
- Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime in jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt impiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.
Am grait cu dansul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!
Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atat o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici in casa, nici in beci, nici in apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.
Toate-s scrise, fratii mei. Si Mantuitorul a spus: Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…”






Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
“Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.
Din lucrarea “Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”


Parintele Onisim Crivat
Între părinţii cu viaţă aleasă ai vremii de acum se numără şi Părintele Visarion de la Borleşti – Roznov (judeţul Neamţ), un nevoitor îmbogăţit cu multe virtuţi, iubitor îndeosebi al negrijei şi înstrăinării. Bătrânul, blând şi cuminte, dar când învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt primejduite, aprig şi nebiruit, se nevoieşte tăcut, retras, neştiut, pe-o coamă de deal, într-o chilie ponosită, ridicată din propriile osteneli, îndărătnicindu-se parcă să mărturisească faptul că mai presus de proiecte, strategii şi eficienţă se află pronia lui Dumnezeu, în “mâinile” căreia Părintele şi-a pus întreaga vieţuire.
Îl cunoşteam de ceva ani, bănuiam că ajunsese la mari măsuri duhovniceşti, însă vizitându-l deunăzi în sihăstria de pe culmea dealului, am fost adânc impresionat de lipsa aproape cu totul a oricărui element lumesc, împotriva căruia duce parcă un război, cumpănind între aversiune şi dispreţ faţă de cele ce încântă ochiul şi amăgesc sufletul. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, purtând pe creştet un fes sintetic asemeni părintelui Anatolie din cunoscutul film “Ostrovul”, încălţat cu nişte resturi de papuci, vechi de când lumea, Părintele Visarion aminteşte de monahismul necunoscut chiar şi celor care merg pe la mânăstiri, un monahism certat cu convenţiile lumeşti, nu doar ca organizare, ci mai ales ca duh. De altfel, Bătrânul chiar mărturisea că îl obosesc noile orientări ale monahismului, lucrurile prea exacte şi ordonate edilitar, prea multă administraţie şi stricteţe lumească, peste tot forme şi măsuri simetrice etc., lămurindu-mă că el pe toate le lasă “aşa cum sunt, mai natural”. Legat de acestea, între altele, Părintele Visarion ne-a povestit despre pustnicul Nicodim Grosu de la Tarcău, care i-a fost părinte duhovnicesc, cât de mult îl folosise cu felul său de vieţuire : la fereastră, în loc de sticlă avea folie, soba rudimentară, zidită din pietre de râu, rareori cunoştea focul, în loc de pat – o scândură neşlefuită, “într-un colţ câteva cărţi duhovniceşti întregeau tot confortul”. Uşa, acoperită tot cu folie, spartă în partea de jos, pentru a face loc pisicii, completa întreg decorul…
Contrar părerii majorităţii că astfel de deprinderi “urâte” reprezintă pe omul neştiutor, “sărac cu duhul” şi “ignorant”, pustnicul Nicodim fusese profesor de ebraică, greacă şi latină, deţinând o vreme funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, însă dorul după traiul smerit şi anonim îl face să părăsească aceste privilegii, socotindu-le deşertăciuni. Pe acest părinte cu viaţă sfântă (neiubit de ierarhii şi teologii modernişti, laolaltă cu alţi mari Părinţi) l-a avut Părintele Visarion povăţuitor. Astfel, după cum duhul Sfântului Proroc Ilie odihnea asupra urmaşului său, Sfântul Proroc Elisei, duhul Părintelui Nicodim se face simţit în vieţuirea Părintelui Visarion de la Borleşti. De aceea nu ne mirăm de darurile duhovniceşti cu care este împodobit, daruri care strălucesc pe chipul său ostenit, încercat, subţiat de nevoinţe. Contrastând cu vârsta, peste 80 de ani, ochii vioi cercetează atent chipul pelerinilor, învăluindu-i cu o privire în care locuiesc neclintite dârzenia, înţelegerea, iertarea, dar şi o anumită căldură a încurajării, încredinţându-te că părintele s-a împărtăşit tainic şi oarecum pe viu din cele ce scapă simţurilor. Acest sentiment e întărit şi de observaţia că părintele ascunde o bucurie care parcă „dă să iasă afară”, un fel de bucurie strunită cu grijă şi precauţie, fierbând undeva în ascunzişul firii. Vioiciunea duhovnicească a părintelui, lucrare a Sfântului Duh, se face simţită şi în sprinteneala cu care răspunde frământărilor contemporane, legate de secularizare, de integrarea în structurile europene, de ecumenism, catolicism etc., lămurind în chip simplu şi smerit orice nedumeriri. Am observat că părintele solicită şi primeşte din partea creştinilor diferite materiale pe aceste teme, pe care, spre deosebire de oficialii Bisericii, le ia foarte în serios, acordându-le un deosebit interes, raportându-le întotdeauna la învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În duh, străin de poftele omeneşti, pustnicul este la curent cu evenimentele, nici ignorându-le sentenţios, nici absolutizându-le panicard.

Deşi Părintele Visarion nu se impune în Ortodoxia contemporană ca mare personalitate duhovnicească, de care lumea ortodoxă şi neortodoxă ar trebui să ţină seama (asemenea marilor părinţi precum Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Papacioc etc.), pentru că nu se înscrie în standardele publice misionare ale bisericii, ba dimpotrivă, am putea spune că, în contextul sărăciei duhovniceşti actuale şi al convenţionalismului ce macină creştinismul românesc, Bătrânul, la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul, este pentru noi „glasul celui ce strigă în pustie”. Numele lui nu va rămâne în memoria posterităţii ca un ctitor de locaşuri sfinte, fondator de aşezăminte filantropice, deschizător de mari idealuri în folosul comunităţii, obiective accesibile şi rău credincioşilor, necredincioşilor, ateilor, masonilor ş.a.m.d., ci ca un smerit, neştiut trăitor în Hristos, purtându-şi „fără zgomot” crucea propriilor patimi numai de Dumnezeu ştiute. Văzându-l, parcă am înţeles mai bine sensul cuvintelor rostite de un pustnic din Pateric, care, întrebat de nişte filosofi ce lucruri mari face el în pustie, le-a răspuns că nu face nimic, decât că îşi păzeşte inima de cugete spurcate, adică de tot gândul şi simţirea omenească, străine de voia lui Dumnezeu. Într-o lume închinată progresului şi eficienţei, idealuri antihristice cărora s-au raliat şi unii întâistătători ai Bisericii şi chiar o bună parte dintre duhovnicii de pe la noi, a refuza să te implici în marile prefaceri sociale, adică nefăcând nimic la vederepentru a lupta nerisipit/neamestecat cu patimile sufletului, e o atitudine vecină cu nebunia. Cel ce păşeşte pe această cale – exceptând o anumită categorie de creştini – va fi blamat ori dispreţuit de popor şi mai mult de intelectuali şi de teologii Bisericii, învrednicindu-se de epitete precum: egoist, leneş, iresponsabil, prost, nebun, rătăcit, eretic etc. Legat de aceasta, îmi amintesc cum unul din părinţii cu mare faimă în Moldova cu mulţi ani în urmă, după ce i-am spus că vreau să trec pe la Tarcău pentru a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim cel din pustie, mă sfătuia să renunţ la acest gând, motivând că „vieţuind singur în pădure, nu are ce să-ţi spună”, afirmând că „pierde vremea, în loc să ajute lumea”. Nu l-am ascultat şi n-am regretat… (Între timp, părintele acela a ajuns la concluzia că lumea preţuieşte din ce în ce mai puţin implicarea monahilor în vieţuirea socială şi i-a sfătuit pe ucenici să se aşeze cât mai departe, la loc liniştit, pentru a se dedica rugăciunii şi negrijei, confirmând aşadar atitudinea Părintelui Nicodim!).
Nu de mult, un preot din părţile Neamţului mi-a spus că fuseseră chemaţi cu toţii la protopopiat pentru a li se comunica participarea obligatorie la un proiect finanţat din exterior pentru înfiinţarea unor ferme zootehnice. Nebănuind consecinţele duhovniceşti ale acţiunii, preoţii se felicitau entuziasmaţi că participă la construirea lumii trecătoare. Dar oare cum vor mai propovădui vieţuirea în sărăcie, simplitate, părăsirea grijilor vieţii, lepădarea de cele lumeşti, specifice vieţuirii în Hristos, dacă ispitiţi de marile programe europene vor sluji intereselor duhului lumii, cu alte cuvinte nihilismului anticreştin? Porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că de acestea se îngrijesc păgânii” este părăsită de mulţi, începând de la vârf. Am insistat asupra acestui amănunt, pentru a înţelege cât de importanţi sunt, în actuala conjunctură, oamenii precum Părintele Visarion, care a lăsat toate pentru împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie despre care Domnul Iisus Hristos ne-a spus că nu este din lumea aceasta. Dacă din punct de vedere social, pustnicul din Borleşti nu face nimic, evitând cu desăvârşire tentaţia ieşirii în public, fie ea şi „creştină”, vieţuind smerit la „marginea lumii”, el veghează asupra propriilor patimi, mângâie duhovniceşte pe cei ce îi trec pragul. Altfel spus, fără „flash-uri” şi distincţii electorale, Părintele face misiune după criterii uitate de Biserica oficială. Mesajul său pentru omenirea actuală este acesta: „Lăsaţi orice preocupări străine, vieţuiţi în smerenie, simplitate şi pocăinţă, pregustând din bunătăţile veacului ce va să fie!”




Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
El ne spune ca slava dumnezeiasca, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arata tuturor, atunci cand va veni sa judece lumea. Precum dupa inaltare, Tatal I-a dat locul cel mai de cinste, asezandu-L la dreapta Sa, asa Se va arata atunci tuturor in acest rol de cinste, Tatal dandu-I sa faca judecata tuturor. “Ca Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul nu cinsteste pe Tatal Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos ii va judeca pe toti cati au fost de la facerea lumii si cati vor fi pana la sfarsitul ei. Nimeni nu va scapa de aceasta judecata a Lui. Vor fi chemati si mortii la judecata.
Din ce cauza ii va da Tatal Fiului Sau intrupat, Iisus Hristos, sa faca judecata?
Dumnezeu voieste ca oamenii sa fie judecati printr-un om, care le cunoaste si slabiciunile cu care au avut de luptat, caci le-a purtat El insusi, dar si masura in care pot sa se ridice deasupra lor, caci El insusi S-a ridicat. El are apoi si dreptul sa-i judece, pentru ca le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea sa scape de pacat si de osanda. Cum va face aceasta judecata, vom vedea cand se va vorbi despre viata viitoare.
Aici spunem numai ca la judecata de apoi El ii va retine pe unii langa Sine, pentru vesnica fericire, iar pe altii ii va trimite departe de Sine, spre vesnica chinuire, dupa cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desavarsit, si s-au silit sa se faca asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au facut aceasta. El va fi Judecatorul desavarsit si masura sau legea desavarsita, dar totusi potrivita puterilor omenesti, dupa care vor fi judecati oamenii, asa cum El a fost Arhiereu desavarsit si jertfa desavarsita adusa pentru ei.
Ce trebuie sa intelegem indeosebi prin cuvintele: “Si iarasi va sa vina cu slava”?
Aceste cuvinte inseamna ca, daca prima data Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant “coborandu-Se”, a venit in chip de rob, S-a smerit, ca sa nu sileasca pe nimeni sa-L primeasca si sa creada in El, ci ca fiecare sa se poata decide in toata libertatea, a doua oara va veni cu “slava”. Dumnezeirea Sa va scalda atunci in lumina trupul Sau si va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credintei lor de mai inainte, si de spaima pe cei ce nu au crezut mai inainte in El. Atunci nu va mai veni singur si necunoscut, ci inconjurat de sfintii ingeri si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si toti se vor aduna tremurand in fata Lui asteptand Judecata. “Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Matei 24, 30). “Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Pana si stihiile lumii se vor infricosa de slava Lui, “Si am vazut un tron mare alb, si pe Cel ce sedea pe el, iar dinaintea fetei Lui pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru ele” (Apoc. 20, 11).
Ce inseamna cuvintele: “A Carui imparatie nu va avea sfarsit”?
Aceste cuvinte ne spun ca stapanirea lui Iisus Hristos ca om si slava Lui nu vor inceta vreodata, ci vor dura vesnic. Caci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a carui slava sa fie luata vreodata de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca, nu va inceta in veci sa fie si om, deci om plin de slava dumnezeiasca. Deci, nici cinstea dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de fiinte mai inalt. imparatia fara sfarsit a lui Iisus Hristos a fost anuntata de ingerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept ca Apostolul Pavel spune ca la sfarsit Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii Sale mantuitoare ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare.
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro


Maica Dianora Ioana

Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta ivinda si pe Parintele meu!
Da-i sanatate, putere de munca si rugaciune. Acopera-l cu roua darului Tau si il pazeste pe el de tot raul. Ingradeste-l cu Cuvantul Tau, intareste-l in lucrarea poruncilor Tale, scoate-l teafar si nevatamat din toata ispita si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului. Fii lui impreuna-calator pe drumul Crucii, Prieten intim si Mire nedezlipit inimii lui. Daruieste-i vreme de pocainta si-l mantuieste cu judecatile pe care Tu Insuti le stii. Iar cand va veni timpul de a trimite ingerul mortii, ca sa-l dezlege din cele de-aici, Tu Insuti pogoara-te bland si primeste in bratele Tale parintesti duhul lui.
Binecuvanteaza, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Ajuta-i sa fie vrednici purtatori ai harului Tau si lucratori destoinici in via ce le-ai incredintat. Daruieste-le toate cele de trebuinta in viata aceasta si-i fa pe ei fii ai Invierii si mostenitori ai imparatiei Tale ceresti. Ce vor fi si gresind, ca niste oameni ce sunt, iarta-le lor, daruindu-le pocainta si spalandu-i in botezul lacrimilor pe care le vei fi daruind lor. Pentru dragostea Ta si pentru rugaciunile Parintelui meu, mantuieste, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Binecuvinteaza, Doamne, tot cinul preotesc si monahal si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Pe toti cei ce s-au lepadat de sine-si in viata aceasta, ca, luandu-si crucea, sa Iti urmeze fara a se uita inapoi, intareste-i cu harul Tau, ingradeste-i cu puterea Ta, implinind, Bunule, toate cererile lor cele catre mantuire si viata vesnica.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta de curand ivita si pe sotul meu!
Daruieste-i sanatate, putere de munca si intelepciunea de a impaca in inima sa cele de jos cu cele de Sus, spre mantuirea lui si spre slava Ta. Pazeste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti si-l izbaveste din toata primejdia. Da-i spor in toate si il apropie astazi de Tine mai mult decat Ti-a fost el aproape in ziua de ieri.
Binecuvinteaza, Doamne, pe sotul meu si pe toti sotii si pe toate sotiile din lume! Daruieste-le pace in inimile lor si la casele lor, sporeste dragostea lor de Tine si intreolalta, picura in familiile lor o farama din armonia ce se gaseste in sanul Sfintei Treimi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe parintii mei dupa trup!
Daruieste-le lor sanatate, lungime de zile, intelepciune si puterea de a-si duce batranetile pe picioarele lor, dupa voia Ta, stand treji in lucrarea poruncilor Tale, ca sa-i poti lua cu bucurie la Tine cand va veni vremea plecarii lor de aici.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti parintii din lume! Daruieste-le intelepciune din dumnezeiasca Ta intelepciune si rabdare cu copiii lor, din indelunga Ta rabdare cu noi si le daruieste lor dragoste de fii, din iubirea Ta pentru noi. Daruieste-le blandete fata de prunci, din nemasurata Ta blandete si discernamant, ca sa nu-si intarate spre deznadejde copiii atunci cand acestia vor fi gresind. Si le daruieste lor sa ajunga la batraneti frumoase, cinstiti fiind si iubiti de pruncii lor si sprijiniti de ei in nevoile si in neputinetele lor de atunci.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe copiii mei!
Trimite-le inger tare, pazitor, indreptator pasilor lor pe cararile mantuirii, spre slava Ta.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti copiii lumii! Tuturor, daruieste-le ascultare de parintii lor si de Tine si-i mantuieste pe toti cu judecatile Tale dumnezeiesti.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe surioara mea!
Cauta asupra ei cu blandete si cu milostivire si ajut-o sa-si poarte crucea, sprijinind umarul ei firav cu umarul Tau dumnezeiesc. Trimite-i mangaierea Ta in necazurile vietii acesteia si insoteste-o pe Cale pana-n sfarsit. Si-i randuieste, Doamne, un colt de Rai, langa inima Ta!…
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti fratii si surorile ce se afla in lume si si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Sporeste-ne dragostea intreolalta si iubirea de Tine; ajuta-ne noua sa fim toti una in Tine si Tu in noi, si noi intru Tine, precum ai cerut Tatalui cand Te-ai rugat pentru noi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe toti cei care ma vrajmasesc! Iarta-le orice greseala vor fi savarsit ei cazand din porunca iubirii; iarta-i si nu-i osandi. Lumineaza-i cu dragostea Ta si nu ii lasa sa piara din cauza mea. Iarta-ma si pe mine, de i-am poticnit spre manie cu rautatea mea. Potoleste, Doamne, toata rautatea si toata mania din lume si vindeca toata vrajmasia din ea. Fa mila inca si cu toti cei cazuti din poruncile Tale, ridica-i din caderile lor si le da indreptare pe calea mantuirii. Pe toti cei rataciti, intoarce-i la dreapta credinta. Pe dusmanii Bisericii Tale, lumineaza-i cu lumina Adevarului Tau si-i izbaveste de toata reaua inselare, rusinand astfel pe diavolul care uraste de moarte pe om.
Intareste, Doamne, Biserica Ta luptatoare! Vindeca trupul ei dezbinat, cu dragostea Ta. Tamaduieste madularele ei bolnave ori neputincioase si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului, ca Tu ai zis, Doamne, ca nici portile iadului nu o vor birui.
Binecuvinteaza-ma, Doamne, si pe mine, nevrednica roaba Ta, care cu nenumarate greseli Te-am mahnit si cu multe dureri Te-am impovarat. Iarta-ma pentru tot ce-am lucrat rau, rupta de Tine si departe de dragostea Ta. Lumineaza-ma cu poruncile Tale si ajuta-mi sa fac voia Ta. Unde slabiciunea firii mele se impotriveste poruncilor Tale, nu Iti intoarce fata Ta de la mine, ci apleaca-Te cu blandete asupra taranii mele bolnave si-o vindeca de toata rautatea, ajutandu-mi sa vreau sa fac voia Ta. Curateste-ma de tot noroiul si inalbeste-mi vesmantul cum nu poate inalbi asa niciun inalbitor pe pamant. Pazeste-ma, Doamne, ca pe lumina ochilor si nu ma lasa sa cad prada mai mult vrajmasului, ca Tu Singur imi stii rautatea si neputinta, dar si dragostea mea de Tine numai Tu o cunosti. Nu ma parasi, Doamne, chiar daca eu adeseori Te mahnesc. Ajuta-mi sa stau treaza in poruncile Tale. Da-mi cuget bun, da-mi discernamant si-mi daruieste sa-mi vad geselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Daruieste-mi dragostea Ta si smerenia Ta, si tot jugul Tau cel bun si usor si ajuta-mi sa-l port cu bucurie asupra mea. Ajuta-mi sa-mi duc crucea bolii cu care m-ai binecuvantat. Pe toti bolnavii din lume, ajuta-i sa nu carteasca in neputintele lor, ci sa faca rabdare, sa vada, si sa priceapa dragostea Ta, cu care, prin boala, cauti cu mila asupra poporului Tau, ca sa-l scoti de sub asuprirea vrajmasului si sa-l faci partas dumnezeirii Tale.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si toata zidirea Ta! Cauta cu milostivire spre toata faptura cuvantatoare si necuvantatoare si indrepteaz-o pe cale mantuirii, spre slava Ta. Ca binecuvantat esti, Doamne, in vecii vecilor. Amin.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa, si toata lumea Ta!…

O scurta analiza a vederilor parintelui Serafim asupra Apusului modern si a relatiilor acestuia cu Ortodoxia


“Fiecare cuvant al nostru trebuie cugetat cu grija, caci la fiecare cuvant se pune in joc adevarul”. – Parintele Serafim Rose [

Este potrivit a incepe o analiza a gandurilor parintelui Serafim despre lumea apuseana contemporana (secolele 18-21) cu avertismentul de mai sus. Intr-adevar, ceea ce noi, ortodocsii, avem a impartasi lumii apusene este de o importanta vitala si vesnica, si nu trebuie sa ne tratam cu usurinta sarcina (cf. Matei 12:26). Trebuie sa mergem dincolo de parerile noastre, si luand traditia parintilor nostri, sa ne dedicam fiecare cuvant Adevarului intrupat, ca astfel cei ce vor sa incerce cuvintele noastre cu un baros, precum cu un diapazon, sa le afle sunand dulce si cu ingrijire.
Acum, luand in consideratie cuvintele adevarului asa cum se gasesc in lucrarile parintelui Serafim Rose, trebuie sa recunoastem ca avem o sarcina extrem de dificila. Parintele Serafim pare sa faca afirmatii divergente, si uneori chiar contradictorii; pare sa argumenteze un favoarea unui lucru intr-o parte, si impotriva aceluiasi lucru in alta parte. Si, desigur, exista intotdeauna posibilitatea de a nu intelege nimic din ideea pe care parintele Serafim incerca sa o afirme. Este greu pentru un om obisnuit sa inteleaga duhul si profunzimea acelora precum parintele Serafim. Totusi, de vreme ce adevarul este in joc, vom savarsi macar o mica incercare de a-i analiza cuvintele.

Starea de astazi a Apusului
Parintele Serafim a avut mult de spus despre conditia in care se afla apusul la vremea cand a scris el, desi este greu a identifica cu exactitate ceea ce a gandit, fara a citi mult din lucrarile sale publicate. Parintele Serafim spune uneori lucruri ce ni se par de necrezut, dar trebuie inteles in ce context le spune, si pe ce premize se intemeiaza in vorbele sale. Doua din cele mai importante (desi uneori negraite) premize pe care se sprijina parintele Serafim sunt: 1) Crestinii Ortodocsi ar trebui sa caute catre predaniile si vietile sfintilor atunci cand incearca sa inteleaga adevarul; si 2) sfarsitul este aproape, si antihristul va veni curand.
Este adevarat ca parintele Serafim nu a reusit sa termine cartea sa proiectata „Imparatia Omului si Imparatia lui Dumnezeu”, dar a scris numeroase eseuri, scrisori si alte carti care documenteaza pe deplin (cand sunt luate ca un intreg) ceea ce credea despre apusul contemporan si omul apusean. Cartea „Ortodoxia si religia viitorului”, de pilda, „este despre <<spiritualitatea>> Ecumenismului, erezia de capatai a celui de-al 20-lea secol”  cu care s-a confruntat apusul. In aceasta carte, parintele Serafim descrie multe fenomene (indeosebi din apus) care le leaga de venirea anti-Hristului.
In alta carte, „Nihilismul”, parintele Serafim urmareste caderea lumii apusene pe masura ce nihilismul s-a dezvoltat si a trecut prin diferite stadii, ajungand in cele din urma la un stare in care „Revolutia a cucerit <<duhul vremii>>, si a merge impotriva acestui puternic curent este peste putintele oamenilor moderni” . Parintele Serafim credea ca crestinii ortodocsi de astazi sunt la fel de nepregatiti, si ca nu este vreme indeajuns spre a face ceea ce a facut Biserica timpurie, atunci cand a transformat culturi intregi. Parintele Serafim nu spune ca nimeni nu se poate mantui, ci crede ca Apusul, ca un intreg, este o cauza pierduta, si ca tot ceea ce mai putem savarsi este sa „smulgem din foc pe cativa” (cf. Iuda 23). Nu privea incercarile de a ajunge la cei din Apus ca fiind pe de-a-ntregul inoportune si nefolositoare, dar credea ca „rebeliunea nihilista a patruns intr-atat de profund in alcatuirea vremii noastre, incat rezistenta la ea este slaba si ineficace” .
Parintele Serafim credea ca venirea antihristului este foarte aproape, si ca  „in momentul actual al istoriei spirituale a omului – un moment, indiscutabil, de criza si de tranzitie – un Dumnezeu mort, un mare neant, sta in centrul credintei omenesti” . „Oamenii par sa fi ajuns prea slabi pentru a se confrunta cu adevarul” . Secolul al 20-lea a fost, in viziunea parintelui Serafim, „veacul superstitiei” . Desi nu ne-am izbit inca de aceasta stanca, cu siguranta ne indreptam catre ea si pentru parintele Serafim era vadit ca „veacul <<rebelilor>> se apropie” .
Parintele Serafim a confirmat invatatura Arhiepiscopului Averchie ca „traim intr-un veac al Apostaziei, al caderii de la adevaratul Crestinism, cand <<taina nedreptatii>> a intrat in stadiul final de pregatire pentru <<omul nelegiuirii>>, Antihristul (2 Tes. 2:3-12)” . Ceea ce l-a inspaimantat poate cel mai mult pe parintele Serafim a fost ca nu doar Apusul secularizat, care cazuse in stricaciune si greseala, ci chiar crestini – si chiar crestini ortodocsi – au cazut si ei, in buna masura: „Antihristul nu este de gasit (in primul rand, n. ed.in randul marilor contestatari, ci in cel al micilor sustinatori – in randul <<crestinilor>> al caror <<Hristos>> se afla doar pe buze, in randul celor <<religiosi>> a caror <<religie>> insasi se adapteaza cu usurinta lumii, in randul profetilor unei <<noi>> ere de <<renastere spirituala>>, ce cauta aceasta renastere in <<Imparatia acestei lumi>> si nu deasupra” .
In viziunea parintelui Serafim (citand cuvintele Arhiepiscopului Averchie), „crestinatatea de astazi este o <<imagine infricosatoare si posomorata a celei mai adanci decaderi religioase si morale>>.  Ispita confortului si a bunastarii lumesti Il indeparteaza pe Dumnezeu de la suflet... Prin urmare, intreaga randuiala a vietii mundane din asa-zisele tari <<libere>>, unde nu se petrece pe fata o prigoana sangeroasa impotriva credintei, unde toata lumea are dreptul sa creada ceea ce doreste, este chiar o primejdie mai mare (decat prigoana fatisa, n. ed.pentru sufletul unui crestin, caci il inlantuieste cu totul de pamant, silindu-l sa uite de rai” . Parintele Serafim concluzioneaza, in alt loc: „Viata centrata asupra sinelui si de auto-satisfacere, ce este traita de majoritatea<<crestinilor>> de astazi, este atat de intruziva, incat ii pecetluieste efectiv in afara vreunei intelegeri cat de mici a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca sa aibă o <<viata spirituala>>, este de fapt doar o alta forma de auto-satisfacere” .
Tot ceea ce s-a spus are de-a face, prin urmare, cu apusul secularizat. Este adevarat, aspectele lumesti ale apusului pot si au un efect asupra religiei din apus (si chiar un efect asupra Ortodoxiei); insa, in mare parte, originea, metodele si scopurile denaturarii(-lor) de mai sus sunt de natura lumeasca. Totusi, pe masura ce citim lucrarile parintelui Serafim, gasim ca mai exista o dezbatere separata, privind grupurile religioase apusene si efectul pe care l-au avut (si il au) asupra Ortodoxiei. Cand nu se reuseste a se discerne daca parintele Serafim vorbeste despre apusul secularizat (de ex. cultura americana) sau despre religiile ce provin din apus (de ex. romano-catolicismul), se poate produce multa confuzie.

Sfinti Ortodocsi influentati de catre Apus?
In vremea in care scria parintele Serafim, se aflau numerosi oameni in Biserica Ortodoxa ce insistau ca Biserica si unii din sfintii ei au fost „corupti” de influente apusene. Sa nu fii de acord cu cei ce vedeau coruptie nu era un lucru usor, si uneori erai etichetat ca fiind „sub o puternica influenta latino-scolastico-elenista”, si „intr-o stare de inselare duhovniceasca” [13]. Se pare ca unii au gasit o influenta straina stricatoare nu doar la parintele Serafim, ci si la Sfantul Marcu al Efesului, Sfantul Ioan al San Francisco-ului, Sfantul Ioan din Kronstadt, Sfantul Nectarie al Pentapolei, Sfantul Teofan Zavoratul, Sfantul Ignatie Briancianinov, Mitropolitul Filaret al Moscovei si multi altii .
Parintele Serafim nota ca multi dintre acesti teologi ce arata cu degetul au o „filozofie elitista”, si ca ei credeau ca cei aflati sub orice fel de „influenta apuseana” nu „inteleg cu adevarat” doctrina Ortodoxa. Intre cei perceputi a fi sub o „influenta apuseana” sunt inclusi multi dintre sfintii si parintii recenti ai Ortodoxiei. Sfantul Teofan Zavoratul a fost indicat in mod special „deoarece a folosit unele expresii imprumutate din Apus, si chiar a tradus unele carti apusene (chiar daca le-a modificat, pentru a inlatura toate ideile neortodoxe)”.
Acestor acuzatii de „corupere”, parintele Serafim le-a raspuns precum urmeaza: „Parintele Mihail Pomazanski… si alti teologi buni vor gata sa admita ca exista asemenea <<influente apusene>> in textele teologice ale celei din urma perioade din istoria rusa (si greaca, n. ed.– dar ele nu au atins niciodata inima doctrinei ortodoxe. A spune altceva inseamna a admite ca Ortodoxia a fost pierduta (!) in aceste secole din urma, si ca abia acum sunt tineri <<teologi>>… ce <<regasesc>> Ortodoxia Parintilor” . Parintele Serafim spunea ca „insasi notiunea de <<captivitate Latina>> (romano-catolica, n.t.este vehiculata de catre parintele Schmemann si cei asemenea lui cu scopul precis de a distruge ideea continuitatii traditiei de-a lungul veacurilor… Sa nu cadeti in acea cursa!
Parintele Serafim admitea ca „Exista mari teologi ai ultimelor secole ce au folosit expresii pe care cineva le-ar putea dori imbunatatite”, dar adauga imediat ca aceasta „nu inseamna ca ei se afla intr-o <<captivitate Latina>> sau ca ar trebui discreditati”. Acesti sfinti Ortodocsi nu utilizeaza expresiile apusene in acelasi fel in care o fac heterodocsii, si prin urmare parintele Serafim credea ca „chestiunea nu este una foarte importanta” .
Parintele Serafim a pasit pe linia subtire dintre a-i cinsti pe sfinti si a dori sa privesti la cuvintele lor si sa  recunosti greseli. Asa ca, in vreme ce parintele Serafim i-a pretuit profund pe sfinti, el nu a acceptat pe deplin tot ceea au scris ei ca fiind desavarsit. A admis, de exemplu, ca „Unele din cartile ortodoxe de invatatura din ultimele secole au invatat anumite doctrine cu un vocabular si o tendinta partial apusene (indeosebi romano-catolice), nereusind sa-i aprecieze asa cum trebuie pe unii dintre cei mai profunzi Parinti Ortodocsi, mai ales din vremurile cele mai apropiate noua (Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, Sf. Grigorie Sinaitul).”
Totusi, este o deosebire imensa intre a avea obiectii (precum parintele Serafim), si a vedea „corupere apuseana” in texte cu desavarsire ortodoxe, si apoi, in esenta, a le respinge. Parintele Serafim nu era impotriva ideii ca ar trebui sa citim lucrarile sfintilor moderni, asigurandu-ne ca acestea se gasesc in zona pozitiilor ortodoxe care pot fi sustinute. Parintele Serafim a reactionat, mai degraba, la criticarea si calomnierea absurda a sfintilor, pe cand acesti sfinti graiau intr-un fel acceptabil a fi ortodox.
Parintele Serafim credea ca este loc pentru o critica minora, privind o parte a terminologiei, a lipsei de precizie teologica si a neglijentei unora dintre sfinti: este ceva cu mult indepartat de critica extremista a „captivitatii apusene”, pe care o faceau multi teologi din timpul parintelui Serafim. Parintele Serafim era mereu grabit sa sara in ajutorul celor care simtea ca sunt criticati pe nedrept. Astfel, parintele Serafim a scris o carte intreaga despre Fericitul Augustin (care a fost etichetat eretic de catre unii), indicand greselile lui Augustin, dar afirmand in aceeasi masura statutul sau de sfant al Bisericii. Parintele Serafim i-a ajutat sa se apere pe cei ce era atacati inca din viata. Prin urmare, desi Arhiepiscopul Averchie a fost atacat de catre unii ca fiind prea influentat de Apus, parintele Serafim a comentat: „a fost un campion a Ortodoxiei in vremea noastra”, mai spunand si ca Arhiepiscopul Averchie a fost „un cinstit si un drept” ale carui „invataturi raman cu noi si ne pot fi far calauzitor chiar si in cele mai intunecate zile ce vor veni” .
Parintele Serafim degraba ii lauda si pe acei Sfinti ce au facut Ortodoxia comprehensibila ascultatorilor apuseni fara a jertfi precizia teologica. Spune de Sfintii Teofan si Ignatie ai rusilor ca „Au existat de curand parinti ortodocsi in Rusia ce au fost cufundati pe deplin in duhul Sfintilor Parinti”, dar mai si „graiesc oamenilor in limbajul vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea”. Ei trebuie laudati pentru expunerea „predaniei ortodoxe intr-o maniera care poate fi inteleasa de omul apusean” .
Parintele Serafim a aratat ca Episcopul Ignatie „ii citise pe toti scriitorii apuseni” , si acesta nu e un lucru de mica importanta. Sfantul Ignatie nu este de lauda doar pentru ca raspunde audientei apusene intr-o maniera pe intelesul acesteia, ci si pentru ca a citit considerabil literatura apuseana. Acest lucru reitereaza in mai multe feluri faptele Parintilor Greci timpurii si modul in care s-a apropiat de scrierile pagane. „Cu siguranta, este o trufie din partea noastra sa ne gandim ca vom citi doar marile carti <<Rasaritene>> si <<mistice>>.”

Starea Ortodoxiei in vremea Parintelui Serafim

Parintele Serafim a vorbit de calea ingusta pe care o au de urmat crestinii ortodocsi, spunand ca Ortodoxia nu trebuie sa se abata nici catre dreapta, nici catre stanga. Din pricina unor greseli cauzate de unele exagerari moderne, parintele Serafim credea ca ortodoxia are trebuinta de o „intoarcere la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme… ceea ce Sfintii Parinti numesc Calea Imparateasca”.
Una din exagerarile care au pricinuit trebuinta unei indreptari este mentalitatea super-corecta venind dinspre „dreapta”. In vreme ce acesti teologi „de dreapta” aratau cu degetul catre ceilalti si strigau „corupere apuseana”, parintele Serafim a indicat ca de fapt acesti teologi acuzatori sunt cei ce se afla sub influenta apuseana. Parintele Serafim a spus de un asemenea teolog: „In timp ce ii acuza pe toti cei ce se opun invataturii sale de <<scolasticism>>, criticul se dovedeste a fi insusi poate cel mai <<scolastic>> dintre toti” .
Parintele Serafim a vazut si influenta apuseana asupra celor de-a „stanga”; de pilda, spune de parintele Alexander Schmemann ca, „in vreme ce pretinde ca s-a eliberat din <<captivitatea apuseana>>, ignorand adevarata traditie patristica a ultimelor veacuri… a devenit el insusi captivul ideilor rationaliste protestante, privind teologia liturgica, asa cum s-a aratat cu claritate de catre parintele Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al zilelor noastre” .
Parintele Serafim nu a spus ca ar trebui sa ignoram apusul, si cu siguranta nu pe cei ce cad in exagerarile apusene (chiar daca pretind ca sunt liberi de influente apusene). El credea ca „unde se gasesc greseli, cu siguranta, sa ne straduim sa le indreptam; <<influentele apusene>> din timpurile moderne trebuiesc combatute” . Totusi, in timp ce parintele Serafim nu i-a ignorat pe cei ce au gresit ducandu-se catre dreapta ori catre stanga caii imparatesti, a folosit o mare precautie atunci cand a abordat scrierile lor. Una din cauze a fost ca parintele Serafim credea ca noi toti suntem, intr-o oarecare masura, sub „influenta apuseana” (cu exceptia poate a sfintilor, care si-au curatit cugetele si au un nivel de discernamant duhovnicesc cu mult deasupra unei persoane obisnuite).
Parintele Serafim admitea ca avea „o profunda neincredere in noi toti cei ce scriem astazi pe subiecte teologice”, si credea ca „ne gasim mai mult sub <<influenta apuseana>> decat oricine inainte, si cu cat suntem mai putin constienti de aceasta, cu atat mai respingator devine <<apusenismul>> nostru. Abordarea noastra pe de-a-ntregul rece, academica si adesea dispretuitoare a teologiei este atat de indepartata de cea a Parintilor, atat de straina lor. Sa admitem aceasta si sa incercam a nu fi atat de increzuti (vorbesc si pentru mine)” .
Vorbind de felul in care atat de multi s-au abatut la stanga ori la dreapta caii, si cat de dificil era pentru cineva a ramane drept pe mijlocul drumului, parintele Serafim spunea: „In veacurile precedente, influentele apusene au pricinuit poate unele formulari teoretice ale doctrinei care duceau lipsa de exactitate; dar astazi <<captivitatea apuseana>> inconjoara si adesea domneste insasi atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care este adesea <<corecta>> teoretic, dar avand trebuinta de adevaratul duh crestin, in aroma de nedefinit a crestinismului adevarat.
Nu gruparile religioase precum romano-catolicii sunt, atunci, de vina pentru pentru aceste devieri moderne (precum cred cei ce s-au abatut de la cale). Mai degraba, stand in mijlocul caii imparatesti si avand, prin urmare, o viziune neabatuta, parintele Serafim a putut vedea ceea ce cei care s-au abatut de la cale nu puteau: ca era propria noastra laxitate in trairea credintei cea care provoca problemele, iar cultura lumeasca si duhul religios al apusului in general avea un efect negativ asupra Ortodoxiei. Coruperea ce izvoraste din sanul protestantismului si al catolicismului exista, dar este neglijabila in comparatie cu stricaciunea pricinuita de propriile caderi si cea savarsita de apusul secularizat.
Nu terminologia catolica sau protestanta era cea care il ingrijora pe parintele Serafim, ci propria noastra indolenta si incapacitate de a pandi anti-Hristul, care (in viziunea sa) este foarte aproape. „Crestinii ortodocsi vietuiesc astazi intr-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrajmasul mantuirii omului, diavolul, ataca pe toate fronturile si se lupta prin toate mijoacele nu doar ca sa abata pe cei credinciosi de la calea mantuitoare infatisata de catre Biserica, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie <<ecumenica>>, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din ultimele zile.
Parintele Serafim spune mai departe: „Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul sa fie dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire <<ecumenica>> a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca <<nimic nu ne desparte cu adevarat>> de toti ceilalti care isi spun crestini.”
Desigur, parintele Serafim nu a avut a spune doar lucruri negative despre Ortodoxie. Fervoarea sa misionara si incercarile neobosite de a-i atinge pe vorbitorii de rusa si engleza sunt, in sine, o dovada suficienta a faptului ca parintele Serafim nu credea ca totul e pierdut. Chestiunea nu era daca apusul luat ca un intreg putea fi salvat (parintele Serafim credea ca nu), ci, mai degraba, chestiunea era cati de multi indivizi pot fi salvati din nisipul miscator in care toata lumea se impotmolise.
Parintele Serafim spunea ca: „Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva <<ortodoxiei ecumeniste>>, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai Ortodoxiei din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica” . El spunea il alt loc ca „fervoarea misionara pozitiva” pe care o vazuse era „un semn foarte bun” . Potrivit parintelui Serafim, „marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a trage din sanul ei?” [34]

Concluzie
Parintele Serafim credea ca „trebuie cu totii sa fim smeriti si sa nu cugetam mult la <<teologia>> noastra” de vreme ce „suntem cu totii poate sub felurite <<influente apusene>>” . Mai credea ca „o trezire ortodoxa ar fi tare de dorit in zilele noastre”, si ca „viata crestina autentica si inflacarata se vede, intr-adevar, arareori”. „Pentru prea multi”, spunea parintele Serafim, „Ortodoxia a devenit doar o chestiune de apartenenta in organizatia unei biserici sau implinirea <<corecta>> a riturilor si practicilor externe” .
Par. Serafim a inteles ca „Standardul crestin ortodox [este] prin insasi natura sa radical, pentru constiinta moderna” . Si a avertizat: „Succesul spiritualitatii contrafacute, chiar si in randul crestinilor ortodocsi de astazi, descopera cat de mult au pierdut si ei gustul crestinatatii si nu mai pot deosebi intre crestinismul adevarat si cel fals. De prea mult timp crestinii ortodocsi nu au apreciat comoara pretioasa a credintei lor si au neglijat sa foloseasca aurul curat al predaniilor ei” .
De aceasta pierdere a contactului cu insusi duhul Ortodoxiei vorbeste parintele Serafim atunci cand cuvanta impotriva „influentei apusene”. Nu cei ce foloseau termeni, categorisiri si genuri literare apusene se aflau (neaparat) sub corupere apuseana sau in captivitate apuseana. In chip straniu, acei oameni care ii atacau pe ceilalti pentru presupusa lor „corupere apuseana” erau in realitate cei mai afectati de unele dintre cele mai nesanatoase aspecte ale apusului .
Parintele Serafim credea ca este cu putinta ca cineva sa foloseasca limbajul apusean si sa ramana credincios, in acelasi timp, duhului ortodox. In Rusia secolelor 18 si 19, s-a petrecut atat o utilizare a limbajului si a genurilor literare apusene, cat si o intoarcere la o invatatura si practica ortodoxa mai credincioase. Parintele Serafim nu vedea o contradictie in aceasta, si nu a gasit-o a fi neobisnuita in mod deosebit. Parintele Serafim nu a crezut ca protestantismul si catolicismul erau pe deplin fara de adevar, le-a vazut doar ca fiind fara de nadejde incomplete . In viziunea sa, atata vreme cat cineva ramane credincios credintei ortodoxe, nimic nu il poate impiedica sa foloseasca anumiti termeni si genuri literare utilizate de catre protestanti si catolici.
Parintele Serafim spunea ca „O Ortodoxie bine echilibrata… poate primi cu usurinta orice influenta straina care vine asupra-i si sa o indrepteze, facand-o ortodoxa”. Precum am mentionat inainte, o aplicare a acestui principiu poate fi gasita in vietile Sfintilor Ignatie si Teofan, care „vorbeau oamenilor in limbajul vremurilor lor… o perioada foarte apropiata celui de-al 20-lea veac. Toate ispitele vremurilor noastre le erau cunoscute, indeosebi Episcopului Ignatie, care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, era el insusi inginer, si cunostea toate teoriile recente ale matematicii si calculului”.
Cunoscand situatia actuala si intreaga intelepciune apuseana, ei au infatisat acelor timpuri predania ortodoxa si au raspuns feluritelor argumente. Episcopul Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletlui dupa moarte, elucidand predaniile ortodoxe intr-o maniera care sa fie pe intelesul omului apusean. Acesti Parinti, precum si altii care i-au citit si le-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-o maniera foarte accesibila.”
Parintele Serafim s-a ridicat impotriva laxitatii si a indiferentei – coruperea apusului secularizat era cu mult mai importanta in mintea parintelui Serafim decat coruperea provenind din partea religiilor apusene. Asadar, nu era felul de vorbire apusean, precum cel folosit istoric de catre romano-catolici si protestanti, cel impotriva caruia era parintele Serafim. Mai degraba, era impotriva folosirii limbajului vag, armonizat ecumenismului, care ar jertfi adevarul de dragul unitatii. Atata vreme cat cuvintele si genurile literare erau umplute de continut ortodox, nu era important, in mod deosebit, pentru parintele Serafim, daca aceasta se realiza folosind limbajul ortodox traditional, sau un limbaj care pana acum a fost strain Ortodoxiei.
Arhiepiscopul Ioan al San Francisco-ului a avut o viziune pe care parintele Serafim pare sa o fi impartasit: „renasterea Ortodoxiei Apusene, nu prin mijloacele intemeierii de <<dependinte>> ale Bisericilor rasaritene, ciu prin reintemeierea Bisericilor Apusene locale, generata de stravechile, adancile radacini crestine ortodoxe indigene”. Pentru ca aceasta sa se petreaca, insa, amandoi acesti mari colosi duhovnicesti au realizat ca adevarul trebuie cautat cu o ardoare schimbatore de viata, si ca mandria va trebui combatuta neincetat: caci doar atunci va avea Ortodoxia vreun efect asupra oamenilor din lumea apuseana.
Parintele Serafim spunea ca „in afara Ortodoxiei autentice, sporeste intunericul” . Trebuie, ca ortodocsi crestini, sa fim siguri ca intunecimea creste in pofida stradaniilor noastre, si nu din pricina lor. Parintele Serafim spunea: „Este mai tarziu decat credeti”, dar am putea adauga: „Grabiti-va, prin urmare, sa savarsiti orice stradanie va sta in putinta pentru a ajunge la cei ce sa gasesc inca in intuneric. Dar, mai intai, asigurati-va ca va gasiti pe calea imparateasca



Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut

Măicuţa Siluana este o monahie tânără … trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.
- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?
- Cred că da. Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni – cum a fost obiceiul în sfintele mănăstiri – mai ales dacă sunt foarte puţini. Şi atunci, ei să se ocupe de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin… Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească – ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări – adică sfătuirea – şi în anumite condiţii.
Apoi, noi suntem ca albinele, noi, femeile. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Şi este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.
- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.
- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult …
- … şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care  îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.
- Da, aceasta este păcat… dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, să spunem, când avem ceva urgent de făcut, ceva care poate să nu pară foarte important. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, să spunem, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune şi …. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, şi fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe; gândiţi-vă, sunt atâtea mănăstiri unde Sfânta Împărtăşanie este o raritate, nu? Se împărtăşesc foarte rar, din motive nu de mine ştiute sau … nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta, dar, dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa….” Dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei, nu? De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare – şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.
- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.
- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe – şi maica stareţă e în aceeaşi situaţie, nu are cum… Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită, ca să spun aşa, o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Deci, programul de muncă nu este ca cel din mănăstirile despre care vorbiţi. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă, dar nu… Cea mai mare tragedie  a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”, sau, ce ştiu eu, altceva.
Omul bolnav
- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?
- Maică, suntem bolnavi. De fapt, nu e un lucru nou, toată lumea ştie: suntem bolnavi, omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru, din zilele de astăzi este îngrozitor de bolnav. Deci, acuma, păcatul strămoşesc şi moşesc, părintesc, să zicem, nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie, şi: „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”) şi rezultatul va fi un… ce o să apară de aici? Un prefăcut, un mincinos, un… mereu îmi scapă cuvântul ăla care spune exact lucrurilor pe nume…
– Un ipocrit!
- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine, şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt… eu vorbesc aici de omul duhovnicesc, care poate să fie preot, călugăr, călugăriţă, nu vorbesc numai de omul din lume. Omul din lume poate să fie ipocrit la ocazie: când n-are încotro, când are un interes. Însă creştinul, care porneşte pe cale să dobândească virtuţile, şi politicianul care vrea să ajungă sus, alege calea asta ca pe o cale de devenire, de realizare de sine.
O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul – deci toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni – pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica, deci care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. Nu ştie nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.
Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, care înseamnă asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricoasă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Ei, atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot s o iau pe alte sinapse, să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva (vine deodată, nu stă să mă întrebe, nu?), omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.
Or, noi venim la mănăstire, în ultimul timp, când am venit aşa, mulţi, slavă Domnului că am venit! – venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, setea asta a omului de bucurie sfântă, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă – dacă înţelegeţi ce spun – care este alimentată de cântări sentimentale…, care au rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa – acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Şi atuncea, eu, după ce am venit aşa la mănăstire – ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului – emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru – duhul nostru, care vrea pacea, care vrea mântuirea, care vrea iubirea de vrăjmaşi, care vrea să se sfinţească. N-are, şi nici nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiectată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”, nu? Că suntem oameni plini de creativitate în toate domeniile sufletului nostru, în toate puterile lui. Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Păi, maică, dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi – mama spăla, mama călca, mama făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică (că sunt copii care ascultă muzică psaltică). Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum… asta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!
Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea, avem o lene în noi… maică, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii, de … Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dacă are numai atât, nu? dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.
Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât, puţin, nu? Pentru că nu merge, nu? Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest liturgic, este un gest de slujire, cum zicea măicuţa adineaori: „Cine e mai mic, ăla-l slujeşte pe cel mai mare”, nu? Or, asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Despre invidie şi lene sau despre mănăstire ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?
- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Ştiu mulţi bărbaţi care mi s-au confesat, am avut discuţii duhovniceşti, dar cu călugări, nu. Eu nu ştiu care este diferenţa. Dar ei spun, bărbaţii spun, călugării spun şi bărbaţii spun, că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare – de câte ori poţi să alegi stareţi? Şi ce şanse ai, din 70, să fii tu stareţul? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau… aici rivalitatea poate să mai fie, probabil, în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun, cine e mai …
- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?
- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc că eu nu-i cunosc pe ei, aşa, eu cunosc ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

- Dar e mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Deci, când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin… dar, să ne întoarcem la oile noastre!
- La albine…
- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului omenesc, acea dorinţă de mai mult (omul doreşte mai mult, e însetat de absolut şi doreşte mai mult), care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte, sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, care eu cred că e omenească, nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc, de când am auzit cuvântul ăsta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm – eu, cel puţin! – cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, dacă nu mai primesc încă un gând, după ce am văzut ce face cineva, şi nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie – cel puţin din corespondenţa şi din consilierile, ca să zic aşa, că nu găsesc alt cuvânt, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu – sunt copii bătuţi, copii abuzaţi – dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10 – un lucru greu de obţinut, nu? Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le marchează, le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.
Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Deci, cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor – atent să descopere persoana, adică asta înainte de îmbrăţişare sau de ceva intim. Fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie – dar nu neapărat dezamăgiri în dragostea personală, ci pur şi simplu, aşa – deci, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine, sunt puţine – această fată îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Deci este o iubire pătimaşă – nu în sensul, cum să spun eu, al desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are? Dacă maica stareţă e mai atentă cu cineva sau are mai multă bază pe cineva când face o treabă şi mai multă bază pe altcineva când face altă treabă, sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă, cu lăudarea, cu… Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Deci, întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, – pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă şi… Hristos S-a lepădat de tată şi de mamă, ca să facă nunta cu noi, ca să ne mântuiască.
Deci această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu, că pe el l-a iubit mai mult, pe mine m-a bătut, pe el nu l-a bătut, înţelegeţi? Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”

- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul ăsta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează(Moceanu o avea cinci ani?)vezi sa o stergi pe asta, sa nu apara asa. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.
- Exact! E spital, da, da. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Or, noi negăm: „E adevărat că m-am masturbat vreo 20 de ani (să nu puneţi asta acolo, eu vă spun aşa)…

- Dar e un fapt care e la… Doamne iartă-mă! Dar există în mod curent!

- Da, da! Nici nu mai ştiu bieţii oameni dacă e păcat, dacă nu-i un fel de a fi, este cumplit ce mărturisesc oamenii şi copiii pe internet, cei care-mi scriu – este o boală cumplită, pentru că este acest duh distrugător. Şi spun ei: “am făcut atâţia ani, dar acuma m-am lăsat!” Păi, a te lăsa de fumat şi a te lăsa de asta nu înseamnă decât că ai găsit alt fel de masturbare, şi alt fel de ţigară, înţelegeţi? Sunt forme atât de rafinate! Vorbeam de curând cu o luptătoare, care a ieşit din dependenţă de drog, dependenţă de alcool, o făptură cu totul şi cu totul… şi acuma îmi spune: „Măicuţă, eu de 20 de ani, de când sunt abstinentă, am fost tot beţivă şi m-am îmbătat cu furia mea!” Deci, îşi căuta mereu motive de furie – îndreptăţite, evident! – şi, maică, acesta este tot un consum! Furia, când ne dezlănţuim, se produc în noi nişte substanţe, nişte hormoni care produc endorfine în creier şi care dau plăcere. Tot păcatul e însoţit de plăcere. Ai renunţat la masturbare, că era păcat. Dar, dacă te supără cineva, plângi, îţi plângi de milă, şi scrii poezii, şi scrii un cântec, şi suspini până te uşurezi. Înţelegeţi? Până când nu vom înfrunta această spărtură a omului lăuntric prin care se scurge energia noastră, şi care trebuie transformată în virtuţi, că n-avem altă cale, nu facem decât să ne amăgim. E mare amăgirea.
Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de sfânta biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce … îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea, să zicem, duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme, şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile – trec prin noi ca …
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer, de acolo, şi ne scotea din necaz, nu? Şi chemarea lui în… viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, nu? Sau negarea? Şi asta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi [să zic]: „Doamne, fă ceva cu mine!”  că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am…”, şi unii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed, aşa, ca să le facă El!”
Deci, este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Şi lenea asta… Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schimbă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. O opţiune, cum să spun… părinţii spun aşa, că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem? Noi suntem, aşa, noi… mă rog, trebuie să construim chilii.” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie; că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut…, el scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească, nu? Sigur că nevoia lui de a şti multe se perverteşte în curiozitate: „Ce zice cutare? Ce s-a întâmplat cu cutare?” Dar să presupunem că ştii – că ştii că trebuie să lupţi împotriva neputinţelor tale, cerând vindecare de la Dumnezeu întâi, şi după aceea să… Dar aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că ea mi a zis, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte” – ştii? Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.
“Să fim atenţi la durere”
Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte … aşa… nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – deci, a pus Dumnezeu durerea, ca să sară, să se dea jos – şi omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, că de ce i-a făcut una ca asta; să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Ce fac? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a ei are bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? De ce? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă – nu? Îi leagănă. Bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Şi în felul ăsta, asta învăţăm. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.
- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.
- Exact! Şi atunci, copii aceştia care vin, care se duc în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, să zicem, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” sau… dar cum a ajuns acolo? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost violat, a fost minţit, a fost umilit, a fost … a învăţat să violeze, să bată, să… Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească, că asta e lucrarea noastră, nu? Îi ajutăm pe oameni să simtă că vindecarea e în biserică şi să meargă să se spovedească şi să intre în harul lui Dumnezeu. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-aveai cum să-ţi treacă… Probabil că o fi fost lume mai emancipată, pe glob, şi pe vremea aceea, dar, în orice caz, nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăla viu care geme sub blestem.
De la blestem la bucurie
Noi, maică, noi trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri, în sinapsele noastre – scrie ceva: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa – şi astea toate sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecuvântarea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învăţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvântându-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe ăla, că „Uite unde e!”
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog… A zis: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Înţelegi? Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e, pentru că eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care ies din asta, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo, nu? Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” – înţelegeţi? Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi ar trebui… ar trebui? Doamne, iartă-mă! Nu! Cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil, şi că Dumnezeu preface orice…
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Deci, este vorba de restaurarea omului de treabă care ia în deplinătatea dorinţelor lui să lucreze pentru performanţe duhovniceşti – deşi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi – când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!” – şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!” – vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune; nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!
A consemnat Mădălin Iacob
Bloguieşte pe WordPress.com.
Theme: Mistylook by Sadish.


Aceste site a fost spart inca odata.Am resuit sa schimbam parolele dar se pare ca cineva ne tot sterge articolele.Sistemul isi face datoria cu prisosinta.Se poate ca in urmatoarele ore aceste site sa fie inchis definitiv.”Multumim” celor care se ocupa de asa ceva.Sunteti niste nemernici fricosi si lasi.

Ei…



EI…nu stiu decat sa bata
EI…nu gandesc
EI…nu discuta civilizat
EI..nu te respecta ca OM
EI…n-au treaba cu bunul simt
EI…au pulan si uniforma
EI…sunt agramati
EI…n-au mers la scoala
EI…isi revarsa frustrarile pe stadioane si asupra oamenilor care indraznesc sa calce pe un stadion
EI…sunt tot timpul in “alerta”.Toti sunt infractori…
EI…reprezinta nivelul cel mai de jos al evolutiei umane.Animalele n-au discernamant…
EI…nu te protejeaza,ei te calca in picioare
EI…sunt flacai voinici veniti de la tara cu slana in traista si ceapa in buzunar…
EI…sunt mereu deasupra legii.Nimeni nu-i poate trage la raspundere
EI…trebuiesc mutati in padure.Acolo se simt cel mai bine…

PRIVITI DE LA MINUTUL 3:12



Violenţa este răspunsul la problemele cu fanii? Dacă

răspunsul este DA, atunci nu mai avem nevoie de lege!

Incidentele de la meciul Rapid – Steaua din Cupa României ridică din nou problema relaţiei suporteri-forţe de ordine pe stadioanele din România. După cum se ştie, fanii Stelei prezenţi în Giuleşti au aruncat cu fumigene şi torţe în teren, precum şi spre tribuna 0. În urma acestor evenimente, centralul Alexandru Tudor, împreună cu Jandarmeria, au decis evacuarea suporterilor stelişti din stadion. Ce a urmat? Scene desprinse din epoca sovietică:sute de fani care nu opuneau nicio rezistenţă au fost bătuţi fără nicio acoperire legală sau regulamentară de forţele de ordine.
Evident, vinovaţii principali au fost aceia care au aruncat acele obiecte spre teren şi tribune. Acei suporteri au încălcat legile în vigoare şi trebuie pedepsiţi. Însă, pedeapsa trebuie aplicată doar celor în cauză şi doar conform legii. Realitatea românească a fost însă alta: nu numai că nu s-a făcut niciun efort spre a-i pedepsi doar pe vinovaţi, dar s-a trecut la pedepse violente în masă, fără a se ţine cont de circumstanţe. Imaginile filmate de ProTV au surprins scene de neimaginat: oameni cu mâinile ridicate primeau bastoane, pumni şi picioare din ambele părţi ale cordonului de Jandarmi. Este imposibil ca absolut toţi acei suporteri să fie vinovaţi, astfel că acest comportament al forţelor de ordine este un abuz. Pur şi simplu.
Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât cauza acestui abuz, aruncarea de fumigene şi torţe, nu a produs victime. În schimb, “soluţia” aplicată de oamenii legii a produs fracturi şi capete sparte. Şi acesta nu este primul incident de acest fel . În primăvară, forţele de ordine au bătut o fată prezentă la un meci de baschet, aceasta ajungând la Urgenţă, iar la meciul Steaua – Timişoara, fanii au fost luaţi de-a valma şi gazaţi atât de firma de pază cât şi de Jandarmerie. În ce societate se permite ca pedeapsa la o infracţiune să producă mai multă suferinţă decât însăşi problema?
Incidente mai crunte în afara arenelor decât pe stadioane
Până în acest moment, nu există o persoană care să fi decedat în urma unor incidente petrecute pe stadion. În ultimii 20 de ani, incidentele huliganice de pe stadioanele din România au produs pagube materiale şi mai mulţi răniţi. Însă numărul acestora nu este nici pe departe atât de numeros astfel încât să justifice intervenţii MAI DURE decât însăşi INFRACŢIUNEA.
Mai mult, cele mai grave incidente dintre suporteri au avut loc ÎN AFARA STADIONULUI. Acolo unde firmele de pază nu au nicio autoritate, totul căzând în sarcina forţelor de ordine publică, plătite cu bani adunaţi inclusiv de la “subiecţii” intevenţiilor lor. Este de notorietate meciul Dinamo – Steaua din 2006, atunci când forţele de ordine au folosit gloanţe de cauciuc pe străzi împotriva fanilor care fugeau. Cu siguranţă, atunci au existat mai multe victime decât fuseseră la cauza intervenţiei, în stadion!
Este cert că suporterii români nu sunt nişte îngeraşi, dar se poate afirma cu certitudine că fanii mioritici nu sunt nici pe departe la un nivel de “răutate” precum există în Italia, Anglia, Serbia sau Grecia de exemplu. În aceste ţări, nu numai că incidentele create de suporteri au fost mai grave, lăsându-se cu pierderi de vieţi omeneşti, dar sunt şi mult mai dese, fiind parte a culturii fotbalistice de pe acele meleaguri. În România, deseori oamenii de fotbal se plâng de lipsa spectacolului fanilor din tribune, asemeni altor ţări. Însă tot aceia sunt primii care denunţă suporterii care le produc, în momentul în care aceştia comit o eroare cât de mică.
Atunci, de unde aceste intervenţii extrem de violente ale Jandarmeriei? Explicaţia poate fi găsită în imaginea pe care o au mulţi din angajaţii plătiţi din bani publici despre ei înşişi. Şi anume că unii sunt mai presus de alţii, pentru că aparţin de o instituţie care le oferă putere.
De asemenea, persistă ideea că violenţa poate vindeca orice infracţiune. O astfel de idee este cu siguranţă eronată, mai ales că avem atâtea exemple în istorie când violenţa n-a creat decât şi mai multă suferinţă. În secolul XXI nu mai poate exista culpă generalizată pentru vina de a aparţine unui anumit grup sau altul.
http://www.prosport.ro

Dr. Ioan Munteanu
În 1995 nişte cercetători publică, în Bucureşti, volumul intitulat Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla” (colectivul de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu şi Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecţia FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijită de Nicolae Henegariu şi Silvia Colfescu.
În Cuvânt înainte se arată că: „în ciuda apariţiei unor obstacole de origine necunoscută” (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziţie un număr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a părut mai important. Îşi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie că nu există la dosar (depoziţiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaţilor) sau le-au omis numai datorită „condiţiilor de stress” sub care au lucrat (şi iarăşi mă întreb: cine i-o fi stresat?).
Cercetătorii nefiind nici judecători, nici avocaţi, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au părut mai semnificative, deşi poate că nu au reuşit să publice tot ce ar fi fost şi în avantajul unora dintre inculpaţi. Ei nu fac nici un comentariu şi asta este poate un merit şi îşi fac datoria să avertizeze cititorii, că documentele publicate sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi ca atare, prezintă punctul de vedere al acestora.
Între acuzaţii lotului Ţurcanu se găsesc şi trei prieteni ai mei din Centrul studenţesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicaţi în evenimentele de care vorbeşte cartea, m-am gândit să extrag din ea şi să comentez ce îmi mai aduc şi eu aminte, întâmplările şi crâmpeiele de viaţă ale acestor – pe atunci – flăcăi, astăzi nişte victime cu care nu se prea laudă nimeni şi nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, căci părinţii li s-au stins de mult, înecaţi în lacrimi precum şi noi, foştii prieteni, care am scăpat de cumplita lor soartă, deşi o vreme lungă am mers pe acelaşi drum.
Cu toate că în clandestinitate nu prea aveam legătura cu camarazii din ceilalţi ani ai Facultăţii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la şedinţele cu şefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastră din anul doi de la Medicină şi eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit şi prin detenţia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenţească de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusă de organizaţia studeţească Centrul Petru Maior, dirijat din umbră de Centrul Studenţesc Legionar (sub şefia lui Petru Ambruş, din anul VI), care în acel an şcolar se ocupase şi de refacerea vechii oraganizaţii studenţeşti, Pop Cornel a avut şi el participarea sa. Când, după primele zile de grevă – declanşată, cum am spus, sub conducerea alor noştri – s-au obţinut deja două din revendicările majore, eliberarea studenţilor arestaţi şi repararea stricăciunilor la Căminul „Avram Iancu” – erau deja lucrările în curs, mai rămăsese doar problema pedepsirii făptaşilor. Cum aceştia au fost patronaţi de Partid şi sprijiniţi, prin neamestec de către organele de stat, Poliţia şi Armata, continuarea grevei devenea o activitate politică, îndreptată chiar împotriva Puterii. Noi, această luptă, în perioada respectivă, nu am mai vrut s-o continuăm, considerând-o fără şanse  şi am vrut să oprim greva. In şedinţa-maraton, memorabilă, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouă ore, Pop a venit în sală la mine şi mi-a spus că, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie să votăm împotriva continuării şi să comunic celor din organizaţia noastră această dispoziţie. Am făcut-o, deşi mulţi nu au înţeles raţiunea dispoziţiei. În 1992, la Bucureşti, la AFDPR, Eugen Şahan, unul dintre redactorii publicaţiei „Din Documentele Rezistenţei” a dorit să afle şi de la mine dacă este adevărat că noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut să continuăm, din motivele amintite, după ce am contribuit la declanşarea ei. El ştia că am fost împotrivă, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus că, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel şi i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, să oprească greva. Părintele era pe atunci student în anul doi la Medicină şi conducea greva în calitate de vice-preşedinte la „Petru Maior”. Pop era numai şeful unităţii legionare din acel an de studii, nu şi şeful studenţilor din întregul an. Nu lungesc vorba, dacă mai spun că majoritatea studenţilor au hotărât continuarea grevei, deşi Valeriu Anania, conducătorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-şi intenţia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuţiilor, cât şi prin lozinca lansată în cuvântarea sa: „Să te superi când vrei tu, nu când vor alţii”, verbe care se regăsesc şi în cuvântările rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate că astăzi, la o jumătate de veac să se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic aşa cum am trăit-o. Paranteza asta largă, despre acea grevă am făcut-o numai pentru a arăta şi amestecul lui Pop Cornel în evenimente.
După arestarea majorităţii studenţilor implicaţi în organizaţia noastră, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate şi a încercat, împreună cu Aurel Călin, să reorganizeze ce a mai rămas după arestarea celorlalţi.
Este prins şi el. Până şi după judecată, precum şi la Piteşti, după condamnare, şi-a continuat atitudinea fermă, încercând să convingă şi pe deţinuţii nelegionari cu care a convieţuit. Unii dintre aceştia au declarat ulterior, la anchetele lotului Ţurcanu, că au fost pregătiţi timp de o lună de zile ca legionari, de către Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe şi Morărescu Vichente de la Piteşti, au ajuns printre torţionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat şi îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Piteşti în toamna 1949 – Pop Cornel, Nicu Ieşanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascărilor”. Camera 4 spital şi toată secţia erau deja în funcţie.
Ţurcanu declară (la pagina 108 din numita carte), că a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Piteşti, să organizeze o bătaie între deţinuţi, în a doua jumătate a lui noiembrie (1949). La bătaia acesta a participat şi directorul, împreună cu corpul de gardieni, iar această agresiune a fost, de fapt, începutul acţiunilor de „demascare”. În continuare, mai arată Ţurcanu că a mai organizat încă cinci încăierări la camera 1 Corecţie şi la „4 spital”, cu scopul de a scoate informaţii despre activitatea desfăşurată de ei (de studenţi, nota mea) până la zi, legate de exterior şi care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Ţ. la pagina 109: „începând cu a doua jumătate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru să bat elementele care erau puse în «demascări», ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din Piteşti, până în august 1951″.
Ţ.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel şi spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-şi face demascarea”. Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, făcea aceste mutări, după listele pe care i le dădea Ţurcanu”. Aici introduc un comentariu, la problema urgenţelor introducerii în demascări a studenţilor de la Piteşti. La începutul acestei acţiuni, Ţ. încă nu cunoştea nominal pe toţi deţinuţi şi nu avea de unde să cunoască interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informaţii necesare Securităţii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu şi ofiţerul său politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) că: „deseori privea pe vizetă în camerele în care se făceau demascările, în care timp deţinuţii erau bătuţi”. La loturile care au sosit ulterior la Piteşti, nu se mai punea această problemă, au intrat în bătăi toţi, indiferent de calibrul şi importanţa lor.
Iată ce spunea însă Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bătuţi în primul rând şefii legionari, care îşi declarau activitatea legionară dusă până la arestare. Restul legionarilor văzând că aceştia îşi declară activitatea legionară (…) înţelegeau că aceasta este o activitate legionară şi îşi urmau şefii şi declarau activitatea lor…”. Şi arăta în continuare că: „la camera 4 Spital au fost bătuţi prima dată Popescu Nelu, şef în Oltenia, Păvăloaie Constantin, şef la Silvicultură şi Pop Cor nel, din comandamentul Ardealului de Nord”.
Pentru cine cunoaşte şi problema aşa zisei reeducări făcute la Aiud în anii 1959-1964 de către colonelul Crăciun, se poate observa paralelismul acţiunii. Şi acolo s-a început atragerea unor şefi legionari de partea „reeducării”. Iar aceştia au fost puşi în faţa subalternilor sau a altor şefi pentru a-i lămuri şi a-i urma. Toate mutările le făcea şi acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crăciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlăutrul său (nu după vorba Noului Testament: „alunga-vor păstorul şi turma se va risipi”, cum a sfătuit Iorga pe duşmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânătorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei”). Dialectic, să asculţi „contrariile”. Oare Ţurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crăciun l-a imitat pe Ţurcanu, dar prin alte metode de constrângere, căci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducările” din 1949-1951. Chiar dânsul declară păţania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliţia Politică. Dosare. Informatori” (Editura Globus, Bucureşti, 1998). Când Pintilie – celebrul Pantiuşa – l-a trimis la Aiud să facă reeducare, i-a spus: „…să-i baţi la fund pe deţinuţi, convins că doar aşa îi putem reeduca” (pag. 254), iar la pagina 193 arată „Instructajul a ţinut 6 ore… Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenţă trimiteri la originile «mamei lor de legionari»… «baţi la cur la ei, dacă mai comunică între ei şi bat la calorifier» şi «trebuie să faci la tine muncă de reeducare»”. Se observă cât preţ se punea în cadrul reeducării lor pe izolarea noastră, care la Piteşti a mers până la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crăciun nu era fraier – ca să vorbesc în argoul lor. Am spus că ştia ce soartă au avut cei amestecaţi în reeducările anterioare şi îi dă chiar cu numele pe fiecare, în acelaşi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucţiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crăciun, minimalizează instructajul că „a pornit de nicăieri şi ca să ajungem nici unde”. Pentru mine este clar că de la Fintilie (Pantiuşa) au plecat instrucţiunile, cel puţin pentru Aiud, iar asemănarea metodelor arată filozofia sau tactica aceluiaşi autor, fireşte că tot după logica dialectică, după legea progresului în salturi, mergem în spirală, pe acelaşi loc, dar mai sus. Autoprezentările se făceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crăciun, iar la Piteşti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu şi Sepeanu prin Ţurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebări suplimentare şi cu completări: Piteşti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.
Între asemănările dintre cele două reeducări – Piteşti 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior nedeclarat sau declarat parţial – desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului. Personal, dacă le-am spus că am mai dat odată, la Piteşti, astfel de declaraţii, fără altă discuţie am fost băgat la Zarcă, de unde m-am eliberat după 9 luni de izolare.
Să revin la Pop. Ţurcanu declară în continuare că: „l-am forţat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îşi continua demascarea să adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalţi”. În Rechizitoriul său din 20.09.54, cu numărul 2214, semnat de cpt. de justiţie Alexandru Gheorghe, precum chiar şi în sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenţiei sale a fost împotriva reeducării desfăşurate în penitenciarul Piteşti, de către Ţurcanu Eugen. Mai târziu însă, în ianuarie 1950 până în mai 1950, fiind bătut să-şi facă demascarea, a acceptat o nouă formă de activitate legionară, încadrându-se în ea şi supunându-se ordinelor lui Ţurcanu”. Justiţia aceea de clasă, în loc să considere anularea voinţei inculpatului prin bătăi îndelungate, pe care le şi introduce în motivarea sentinţei, îl găseşte tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns să le săvârşească sub teroare. Unde or fi azi procurorii şi judecătorii aceia? S-or fi prăpădit, cred, de moarte bună. Dar copiii lor, care şi-au plătit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile părinţilor lor, or fi ajuns la conştiinţa crimelor părinteşti? Se pare că ne consideră vinovaţi tot pe noi, schingiuiţii!
În interogatoriul despre Pop Cornel, Ţ. E. mai spune la pag. 112 că dacă Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minţi, pentru a se răzbuna pe mine – dacă ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bătut în mod serios de către mine personal şi alţii conduşi de mine şi a fost obligat să-şi facă demascarea din exterior şi din interior şi în prezent se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi mine pentru faptul că a fost un element care a participat activ în aşa zisele demascări”.
Cum arăta Cornel după aceste „bătăi serioase”, am avut ocazia să-l văd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mărturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat şi nici despre „demascările” de la 4 Spital. Şi eu tăceam la fel despre „demascarea” prin care am trecut la 3 Parter. Aşa ne instruise Ţurcanu. Vai, dar la baie, ce am văzut pe corpul său? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducările» de la Gherla şi Aiud (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997), la pag. 81: „i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau şi retractate, înfundate şi am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinţa unor bătăi recente şi nemiloase, până la sângerare şi distrugere de ţesuturi”.
Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studenţimii române (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeaşi cameră cu mine: „Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sărmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât şi sufleteşte, în torturile dezumanizate ale lui Ţ. La acea dată noi n-am bănuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate (…) Şi la baie am văzut nişte cicatrici adânci, din care rezultă că i-au fost smulşi muschii de la spate, iar fesele lui erau nişte cicatrici hidoase. Nimeni nu a bănuit că aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de către Ţurcanu, până a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică (…) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul torturilor”.
În răstimpul acestor patru luni de bătăi, recunoscute şi de organele de Justiţie-Cornel a fost dus la o anchetă în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Ţurcanu. Afară lupta împotriva „contra-revolu-ţionarilor” era în toi şi pe noi se punea ciomagul să scoatem cât mai repede informaţii care să ajute Securitatea împotriva celor rămaşi încă liberi.
La trimiterea noastră în camera 2 Subsol, Ţurcanu aplica deja o nouă etapă a demascărilor, conform instrucţiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bătăile. Se organizau „restul deţinuţilor lor care nu trecuseră prin «demascări» în vederea intrării lor în «demascări»”, arătându-mi următoarele: „să-i organizez punându-le un «şef legionar», care era agent al nostru şi să poată, acesta, avea situaţia în mână din camera respectivă. Să conducă el activitatea legionară ce s-ar desfăşura acolo. Deasemeni în aceea cameră eu trebuia să bag şi informatori, pentru a şti ce se petrece în cameră şi pentru a cunoaşte şi şeful camerei respective – aceştia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat să creez în rândul deţinuţilor ce urmau să fie băgaţi în «demascări» impresia că s-a terminat cu demascările, pentru a se putea manifesta în voie”. Aşa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele şase camere cu „greii” Piteştiului, cei care nu voiau de bună voie să-şi facă demascări, trei camere la parter, cu cei de la „temniţa grea” şi trei de la subsol, „M.S.”-ul condamnaţii la muncă silnică, în jur de 90, numai aceştia. Ţurcanu a declarat în altă parte a interogatoriului său că Sepeanu i-a spus că dacă nu vor voi să-şi facă nici aşa demascarea, „le vom da noi un cutremur”, înţelegându-se prin aceasta noul val de bătăi care va urma în decembrie.
Ţn felul acestei organizări am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Până aici, eu am avut o soartă mult mai uşoară decât a sa. Nu-mi explic nici astăzi, cum de am scăpat din obiectivul demascatorilor, adică a celor care se ocupau cu introducerile în demascări. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aş fi avut la Cluj – eram până la sfârşitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsă de 15 ani de muncă silnică, ci vecinătăţii mele cu celula lui Costache Oprişan, de pe secţia de M.S. Am intrat în focuri odată cu camera lor, toată, plus un vecin din partea cealaltă a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii. Odată cu intrarea pe mâna luf Ţurcanu a lui Pop, la 4 Spital – am arătat cum – precum şi a lui  Chirică Bălănişcu, pentru problema Frăţiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenţia celor ce urmăreau „secretele” de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu ştiu cum de am fost omis, căci totuşi, după declaraţiile altora despre mine, cuprinse şi în Memorialul Ororii, precum şi după calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea să iasă mai rău (pentru mine)”. Am scris în cartea mea că, la prima întâlnirea cu Ţurcanu, acesta m-a apostrofat: „Şi tu, mă, şi tu eşti bandit?”.
Dar, nici în cele două liste nominale publicate în carte după ancheta luată, la pag. 113-116 şi la pag. 120-123, odată cu şefii legionari din închisoare, altădată cu cei care i s-au subordonat lui Ţ., eu nu mă găsesc. Apar colegii mei Petru Săbăduş, Nicu Esianu, dar eu şi alţi clujeni suntem trecuţi cu vedere. Fireşte că Pop Cornel este trecut. Se pare că soarta mea a fost mai norocoasă, de mine s-a ocupat, la demascări, Max Sobolevschi, la prima sucursală a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mărturiseşte aceasta în ancheta publicată la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Editura GAMA, Bucureşti, 1995, mă aminteşte în mai multe pagini, de la 84 până la 103. Însă nici într-un caz nu am trecut prin câte a pătimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Ţurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte că „fiecare a făcut cum l-a îndemnat inima”. Am greşit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Ţ.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „să-şi desfăşoare activitatea cum crede de cuviinţă, însă să nu divulge secretele”. După cum am scris eu în carte, mi s-a părut că Pop este mai activ decât ceilalţi din cameră, pe care i-am bănuit că au trecut deja prin „demascări”, precum trecusem şi eu. Cornel era însă mereu în compania studenţilor mai notabili din cameră şi mi s-a părut că depune zel în acţiunea dirijată de Ţ. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteşte în cartea citată că în această perioadă – eu zic de dospire - la 17 octombrie Ţ. l-a scos pentru a se informa despre situaţia din cameră. Activitatea lui Pop se încadra totodată în tactica urmată de Ţ. după directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Ţ. asupra lui Pop şi i-a încredinţat o sarcină deosebită de a celorlalţi „demascaţi”? Iată ce caracterizare îi face la acelaşi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefăcut, este inteligent şi are putere de judecată; în caracterul său, din câte îl cunosc, ştiu că nu are trăsături de ticălos, perseverent, am observat că atunci când are de făcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (…) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia să se informeze şi să aibă postura de şef legionar”. Deci Pop avea anumite sarcini precise şi nu să lucreze „numai cum crede de cuviinţă”, iar caracterul său, de data asta l-a dezavantajat, căci Ţ., care l-a dibuit câte parale plăteşte, după ce l-a înfrânt fizic şi sufleteşte” cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, până a nu începe bătăile, „cutremurul” prevăzut de colonelul Sepeanu.
În vara aceasta, înainte de relansarea violenţelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistreţului cu colţi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş. Atunci, aşa cum am scris şi în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înţeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înţeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul”. Versul „Ce fiară cumplită mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu”, cuprinde toată tragedia destinului său frânt. Fiara cumplită (comuniştii – prin Ţurcanu – şi alături de el, foştii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul său, l-au umplut de sânge şi i-au oprit vânătoarea, drumul mai departe după ideal).
Gheorghiţă Viorel, în broşura Sub semnul ororii depline, publicată ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest” din Timişoara, ca răspuns la Memorialul ororii, găseşte (la pag. 29) că „Pop Cornel, torţionarul provenit din victimă, a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin tortură, el nemaifiind el (…) Pop Cornel, ca atâţia alţii, un prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal”.
Dar de la această dată, angajat, fără voia lui, pe un drum străin, în balada recitată doar se spune „oprind vânătoarea mmistreţului meu”, pe un drum care nu era al său, el rămânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Ţurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorită priceperii şi felului cinstit în care a lucrat” (pag. 111-112). Cornel nu era un om care să lucreze la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fără de sfârşit „liberul arbitru”, cum a constatat Gheorghiţă Viorel, Ţurcanu se foloseşte de el ca de un instrument, căci de-acum „dovedea că lucrează cinstit împotriva legionarilor” (pag. 112).
Mutat în camera 3 Subsol pe timp de două luni, în primăvara lui 1951, ca şef de comitet de demascări, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieş, pentru partea „tehnică” a bătăilor şi a obţinerii de declaraţii pentru Securitate, Pop nu excelează în torturarea altora, cum făcuse predecesorul său, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amănunte, în cartea citată de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 aminteşte că a trecut pe acolo.
Totuşi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie că a participat la „torturi în care au decedat mai mulţi deţinuţi din Piteşti şi doi s-au sinucis”. În camera 3 Subsol fusese ucis în bătăi, de către Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în această cameră. Pop a fost mutat acolo tocmai ca să-l înlocuiască pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Ţurcanu, Niţă Corneliu – ianuarie 1950 – Pop era el însuşi în focul bătăilor, ca şi în timpul schingiuirilor în urma cărora a murit Bogdanovici şi pe care Ţ. 1-a lăsat special să-l vadă Pop, pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, după o lună de bătăi. Ţurcanu declară că Vătăjoiu şi Şerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se găsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dă o declaraţie amplă asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanţii metodelor bestiale de scoatere a informaţiilor, cât şi pe cei asasinaţi în bătăi, cu asasinii respectivi – vezi paginile 162-165 din celebra noastră carte a ororilor. Aşa că cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizări la cazul său, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte ştiute ca aparţinând altora. Pop însă a recunoscut, cum zice procurorul „că urmărea prin aceste torturi să prezinte pe deţinuţii contrarevoluţionari ca reeducaţi şi să obţină condiţii mai bune, să salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine”. De fapt, aceasta era şi formula care ne-o reproşa Ţurcanu în bătăi, când prindea pe câte unul că a omis să declare un om, zicea că „vrea să salveze capitalul uman al legiunii”.
La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Ţ.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau să fie obligaţi a le săvârşi cei încă ramaşi în acele zile în „demascări”, Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbăul Clujul şi din Lopadia, precum şi al preotesei Otilia, are o tresărire şi are curajul de a-i spune lui Gheorghieş, despre care ştia că este omul lui Ţurcanu, că nu aşa se combate problema legionară, prin înjurături, ci prin argumente serioase. Îşi masca repulsia faţă de metodele satanice ale lui Ţurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Ţurcanu însă nu a acceptat propunerea transmisă prin Gheorghieş, iar Pop, în continuarea declaraţiei înscrisă în cartea ororilor la pag. 438, răstălmăceşte că Ţ. dovedea prin aceasta că a rămas legionar, că nu a vrut să combată pe legionari, chiar dacă aceasta urmărea prin acele batjocuri să umilească până la desfiinţare, sufletele chinuiţilor, obligându-i la abjurare şi la blasfemie.
Când se întocmeşte celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primăvara ‘51, Pop îl semnează, în avântul de excese în care Mihai Dănilă (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacăra” lui Adrian Păunescu) a propus ca „deţinuţii reeducaţi şi eliberaţi, care eventual s-ar mai angaja în acţiuni subversive, să fie condamnaţi la moarte”. Stănescu Tudor cere însă ca şefii legionari să nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil”. Ţurcanu admite că „aşa este regula generală, totuşi sunt rare excepţii şi îl dă ca exemplu, pe lângă alţii doi şi pe Pop Cornel”. Ştia el cum 1-a desfiinţat sufleteşte pe acesta. Gheorghiţă Viorel, în broşura amintită (la pag. 29) îl citează pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Piteşti cuvinte pe care Gheorghiţă le adevereşte, căci le-a auzit de multe ori chiar din gura călăului: „noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai aşteptaţi biruinţa legionară. Cine dintre voi s-o dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?” Se vede de aici că Pop era şi fusese direct vizat de acţiunea lui Ţurcanu.
Primul obiectiv al demascărilor, în ordinea urgenţei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obţine informaţii despre legionarii rămaşi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufletească.
Lucrul acesta îl declară chiar în 1952, încă deţinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucureşti, între primii martori în ancheta începută împotriva grupului Ţurcanu. ÎnMemorialul ororii, la paginile 35-38, după ce arată – curajos pentru condiţia lui de om scăpat de abia de câteva luni de bătăi, că „a văzut în torturi satisfacţia comuniştilor de a-şi tortura adversarii politici în închisori”, mai zice tex tual: „condiţiile oferite deţinuţilor politici (sunt) în aşa fel încât prin torturi fizice insuportabile, să-i dezrădăcineze de tot ceea ce îi leagă pe ei de diferite concepţii de viaţă diametral opuse comunismului, încât, în închisori, să nu mai existe deţinuţi politici, ci numai deţinuţi care nu au mai fost exponenţii stărilor de spirit reacţionare pentru care au intrat în închisori, ci ei înşişi, peste voia lor, sunt obligaţi să lupte împotriva propriilor lor concepţii de viaţă”. Nu i-a făcut mai sus şi portretul final al lui Pop?
Şi pentru a încheia cele declarate de acelaşi Stoica Marc Aureliu, iată ce mai spune el în continuare despre torţionarii săi: „Pe cei care personal m-au bătut, i-am văzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puşi în libertate. Unii dintre ei, foarte puţini, apăreau ca oameni restructuraţi, ceilalţi (majoritatea) o făceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformări psihice”.
Pop nu a fost un sadic, chiar dacă a fost torţionar, alături de torţionarii săi. Ţurcanu a folosit inteligenţa şi pregătirea sa legionară, potrivit planului arătat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducaţii au făcut Memoriul pomenit, în cadrul exerciţiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuţiile pro şi contra, chiar Pop declară că a fost pus să susţină „teza idealistă legionară”, pentru ca tot el să arate apoi şi „atentatele şi acţiunile nedemne” şi să ceară deţinuţilor să-şi facă demascarea şi să renunţe la „convingerile legionare”.
În toamna 1951 este mutat şi el la Gherla. Aici însă d-1 inspector Iosif Nemeş, acelaşi care 1-a instruit pe Ţurcanu şi la începutul reeducării de la Piteşti, vine şi introduce o nouă tactică în vederea reeducării deţinuţilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declară în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), că le-a spus Ţurcanu acest luau şi că el, Ţurcanu, s-a şi gândit cum să aplice această tactică, excluzându-se bătaia. Şi anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») să organizeze în mod legionar deţinuţii prin şefii legionari, veniţi de la Piteşti, culegerea de informaţii, iar a treia perioadă era, ca la îndemnul şefilor legionari, deţinuţii să-i facă demascarea. Se observă că în acest plan, mai întâi organizarea cu şefi legionari puşi de Ţurcanu ca să controleze problema, după cum îl învăţase şi Sepeanu la Piteşti, când a organizat camerele celor de la munca silnică şi temniţă grea. Şi urma şi culegerea de informaţii, tot ca acolo, numai faza demascărilor se prevedea să se facă urmându-se şefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crăciun la Aiud, probabil după cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiuşa. Mă întreb eu, ce o fi fost scris şi în cele ale lui Nemeş şi Sepeanu, căci doar şi ei trebuia să fi fost instruiţi când au fost trimişi în teren.
Declaraţiile de care tot pomenesc (şi mai ales tonul lor) au fost scrise după trei ani de anchete. Trupa lui Ţurcanu a fost ridicată de la Gherla la sfârşitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declară la pag. 585, că în mai 1952 1-a întâlnit pe Ţurcanu la Jilava şi acesta i-a spus că a stat două luni la Interne, că a început ancheta în legătură cu acţiunea de la Piteşti şi că bănuieşte că această anchetă s-a terminat. Îl sfătuieşte însă pe Cerbu, să aibă grijă de rufele pe care tocmai le spăla, căci va avea nevoie de ele încă mulţi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu şi felul ei. Întrevedea atunci o detenţie de lungă durată.
În aprilie-mai 1952 sunt anchetaţi şi vreo 14 martori, dar la dosarul anchetării cazului, declaraţiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Ţurcanu din 54, la trei ani după primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului şi trei la Ţurcanu, de la declaraţiile date de bună voie şi până la acestea din urmă, ticluite după scenariul pentru procesul care dorea să disculpe Securitatea şi să arunce toate mârşăviile făcute din ordinul ei în închisori, chiar şi asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.
Într-o frază foarte întortocheată (la pag. 434), Pop arată că ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuşi în declaraţie că acest caracter legionar al acţiunii i-a fost arătat de anchetator: „De faptul că organizarea legionarilor a fost făcută cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETĂ, că a fost făcută în acest scop de Ţurcanu şi nu aşa cum el afirma că este o dispoziţie a administraţiei, pentru a se face pregătirea prin informare a legionarilor pentru demascare”. Cele două pagini ale acestei declaraţii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore şi 15 minute. De altfel şi la alţi anchetaţi, dacă urmărim durata anchetei şi numărul paginilor scrise tot numai de anchetator şi doar semnate de victimă, vedem că au fost şi alte cazuri asemănătoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot stu dent clujean şi tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelaşi judeţ. Iată cum i s-au smuls declaraţiile, după doi ani de anchete nemenţionate -în dosarul de judecată, numai documentele din 1953 şi 54, cele ticluite ca să justifice procesul şi condamnările, la 25 aprilie 1954. În 9 ore şi 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaraţie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini şi jumătate, la 10 august în 6 ore şi jumătate – una pagină.
Dacă urmărim evoluţia lui Pop Cornel în închisoare, vedem că prima dată a fost băgat în demascări prin bătăi după lista întocmită chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Ţurcanu, la camera 4 Spital, ca să-l bată şi să scoată de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, după şase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este băgat de Ţurcanu la camera 2 Subsol în postura de şef legionar, ca să-i organizeze pe legionarii din cameră să se scoată de la ei  informaţii, până în ziua când urmau să fie reluate bătăile şi „demascarea”. La Gherla tot Ţurcanu îl vâră în noua tactică lui Sepeanu, de a pune deţinuţilor şefi legionari controlaţi de el şi care să ducă iarăşi munca de informaţii, care trebuia să ducă iarăşi la demascări… Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtă în acţiunile organizate prin Ţurcanu, chiar de către organele Ministerului de Interne.
Este adevărat că nu toţi pe care a încercat Ţurcanu să-i folosească au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toţi au sfârşit, cât a durat acţiunea, fie prin a fi reintroduşi în cruntele bătăi, fie prin izolări demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neşansa să nu moară, cum a păţit-o alt martir al studenţilor clujeni, Chirică Bălănişcu şi chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilă), sau alţi chinuiţi despre care el ştia că au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scăpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Ţurcanu lăsând înadins ca să-1 întâlnească aproape în agonie pentru a-1 înfricoşa şi mai tare, faptul că şi-a dat seama că este amestecată şi administraţia închisorilor comuniste, care chiar patronează toate acţiunile (într-o anchetă, din 15 iunie 53 – pag. 447-451, înşiră pe larg acest amestec) şi faptul că a văzut pe propria-i piele că şi Securitatea de afară urmăreşte acţiunile, continuând prin cercetări suplimentare aceste „demascări”, precum şi firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au făcut ca atunci când s-a văzut de tot înfrânt dacă a mai putut să conştientizeze asta, după implicarea în valul doi de demascări de la 2 Subsol, după ce îmi mărturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaş, că „o fiară turbată 1-a umplut de sânge, oprind vânătoarea mistreţului său”, a idealului, trece, socotesc eu, în tabăra lui Ţurcanu.
Am citit în diverşi autori că la ultimul cuvânt şi-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilă Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publică fotografia, în rândul luptătorilor căzuţi. Sunt de acord cu el, căci nimeni nu a fost de fier şi fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern ştim că nu toţi au avut aceeaşi şansă de a muri ori de a supravieţui mai mult sau mai puţin compromişi.
În actele aşa numitului proces, după ce la fapte nici nu se aminteşte de ordinele date de administraţie, ci numai de neglijenţa acesteia, „în drept” se reţine în sarcina acuzaţiilor… “Pop Cornel… (şi următorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bătăi, torturi şi alte mijloace de extreminare, au omorât şi au cauzat infirmităţi şi vătămări grave şi foarte grave la mai mulţi deţinuţi, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular”.
Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au făcut-o alţii din acelaşi lor şi care au şi declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citată.
Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinţa nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.
Între documentele procesului, autorii nu publică şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, arătând că nu se găseşte la dosare. Nu ştiu de unde a reieşit vorba că Pop şi-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravieţuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeşte. El a fost coinculpat şi a avut şansa de a i se amâna execuţia şi apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta – pentru unii – tragedie, iar pentru alţii, torţionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptă judecată. El relatează „şocantul ultim cuvânt al lui Pop”. După ce arată profilul de luptător al acestuia, şi torturile suferite de la Ţurcanu, până i-a fost şters creierul şi distrusă voinţa, îşi exprimă nedumerirea cum de după doi-trei ani de anchetă, în care a refuzat varianta inventată de Securitate (nota mea, şi Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuşi a zis: „Am fost instruiţi în cadrul Mişcării Legionare să distrugem. La Piteşti şi la Gherla n-am făcut altceva decât să punem în practică ce am învăţat în cadrul educaţiei legionare”.
Mă surprinde mirarea lui Voinea, după câte ştia şi după ce a pus şi pe coperta a patra a cărţii sale(Masacrarea studenţimii române) declaraţia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine şi Stoica Marc Aureliu, în declaraţia citată de mine mai înainte (că vom fi puşi în situaţia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul că Voinea scrie şi pe copertă şi socotesc că dreptul de copyright se referă doar la conţinut, nu şi la copertă, aşa că reproduc ameninţările securistului:
„Nu veţi fi eroi… Veţi muri când vrem noi… mai întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga prin metodele noastre să declaraţi ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după ele se va scrie istoria. Vă vom păstra dosarele până ce veţi pieri. Vom muri şi noi. Istoria se va scrie pentru generaţiile următoare după aceste documente (…) Proştii de azi, care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma aşa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi…”
Cornel, săracul, a scris cum au vrut ei şi a fost ucis. Cei care am supravieţuit suntem datori sâ mărturisim clipele pe care le-am trăit şi să ajutăm şi pe alţii să vadă prin păienjenişul actelor aranjate de securitate şi faţa nevăzută a lucrurilor, mascată înadins de cei samavolnici. Căci iată, o parte reală se mai poate totuşi desluşi.
Recursul, cererile de graţiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat şi procesul verbal de execuţie, din 17.12.1954. „Căpitanul de justiţie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângă Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde găseşte prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autorităţilor administrative superioare locale şi tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului şi pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava”. A mers în celule, le-a spus condamnaţilor că a sosit momentul să explice faptele săvârşite. Întrebaţi dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorinţă, au declarat că: „nu au nimic de spus”. Sec, de parcă ar fi vorbit toţi odată în cor, deşi au fost întrebaţi fiecare în celulele în care se găseau. Actul vorbeşte la plural, procurorul a fost în celule. Dar toţi ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp şi… foc.
Oare cine să fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autorităţi ad ministrative superioare locale să fi reprezentat? Pe tov. preşedinte de consiliu popular comunal, că asta era o putere locală? Ori mai sus, putere locală superioară – şefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucureşti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile şi nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuţie s-a întocmit, conform uzanţelor în patru exemplare, unul pentru administraţia Penitenciarului, unul la Procuratură pentru Unităţile MAI şi două pentru dosarul cauzei. S-a greşit. Se mai întocmeşte încă un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie şi se face menţiune expresă, în manuscris că a luat şi dânsul un exemplar. Pe ăsta unde să-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuţie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapărat să se asigure prin timis special că sentinţa a fost îndeplinită?
Plânge printre ramuri luna…
Et Ego… Îşi intitulează Viorel Gheorghiţă cartea de amintiri din aceleaşi locuri şi timpuri. Et ego fui hinc. Şi eu am fost acolo.
Suntem nationalisti crestin ortodocsi!!!












VI SE PARE VOUA CA NOI ARATAM ASA?!?RUSINE SA LE FIE CELOR CARE NE BAGA IN ACEEASI OALA CU ASEMENEA SPECIEMENE!!!








Suferiti si luptati pentru neamul romanesc.In cele mai negre temnite sa ne inchida si nu vom renunta la lupta.





Sa ne aducem aminte cat a patimit pentru acest neam romanesc…

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.
îmi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.
Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.
Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?
Se scurge viata din istovitul trup.
O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!
Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)
Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»
Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.
Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.
Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.
Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.
La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.
Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?
Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.
Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.
Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.
De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.
*
O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.
Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.
Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.
Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.
Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.
Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.
îi vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.
în fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.
Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.
Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.
Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.
Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.
Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.
Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.
Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.
Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.
Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.
Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.
la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.
O fi trecut de 12. Poate si de 1.
N’am mai auzit clopotele sunând învierea.
Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»
Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.



Sa luam aminte la invatatura Parintelui Justin Parvu:

“Omul obisnuit nu stie ca durerea ii este data cu un scop. El nu face deosebire intre momentele vietii sale, nu stie care este scopul durerii. Ca durerea e data pe lumea asta si ea cu un scop, totul e sa-l intelegi, sa-l descoperi”.

“Rugaciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternica si mai ascultata decat chiar rugaciunea preotului. La un parinte tot venea o femeie sa plateasca pentru ca sa i se intoarca baiatul plecat de acasa, pierdut in lume. I-a zis parintele: Ma, ai platit la biserici de-l poti cantari in bani…! Mai bine roaga-te pentru el, si o sa se intoarca. Rugaciunea nu are egal pe lumea asta”.
“I-as certa pe romani pentru ca le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri si ei nu par sa fie constienti de asta. Intre daruri amintesc jertfa crestineasca a inaintasilor, valorile culturale si intelectuale, o biserica vie. Apoi au la indemana un pamant care da de toate, numai sa intinzi mana, sa-l sapi. Ei, cu toate astea romanul pare ca nu se descurca, mostenirea primita este peste puterile lui sa o administreze, sa o sporeasca.

Neamul e dezmembrat si nu mai gasesc oamenii puterea sa se uneasca in acelasi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele sau si de asta cauta sa infunde pe vecin, pe frate, pe prieten”.





Priviti  ce pot face dracii



Interviu cu preot prof. dr. Vasile Raduca,
paroh al Bisericii Kretzulescu si prodecan al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti


- Parinte, de ce Biserica Ortodoxa il numeste pe Sfantul Vasile “cel Mare”?

El a insumat, la un nivel de exceptie, toate trasaturile definitorii ale unui veritabil atlet al lui Hristos. Acesta cred ca este si motivul pentru care a fost botezat “Marele Vasile”, care ramane unul singur, inconfundabil in sfintenia sa!
- Va intreb, in numele cititorilor nostri: de ce sunt atat de raspandite in lumea ortodoxa “Moliftele” sale si de unde vine renumele lor atat de temut?
- In primul rand, trebuie precizat ca mai exista si “Moliftele” Sfantului Ioan Gura de Aur, precum si “Moliftele” Sfantului Ciprian. Mai putin cunoscute, forta lor este egala cu a celorlalte rugaciuni. Cat priveste raspandirea si renumele Moliftelor Sfantului Vasile, desi va dau dreptate, in general, as vrea sa asez o “surdina” binevenita. Ele au devenit aproape o “moda” in ultimii ani si cred ca s-a exagerat din motive spectaculare, ce nu tin de spiritul religios autentic. “Molitva”, in limba slava, inseamna “rugaciune”. Deci, avem de-a face cu o suita de rugaciuni la fel de importante ca si oricare alte rugaciuni ale Bisericii. Sa nu uitam ca in Ortodoxie exista, pe langa asemenea rugaciuni de exorcizare, in egala masura, rugaciuni de lauda, de cerere, de multumire… Toate sunt la fel de importante, pentru ca fiecare isi are rolul ei bine definit.
- Parinte Raduca, eu nu indraznesc sa contrazic o fata bisericeasca, dar viziunea dvs. este mult prea “blajina”! Moliftele Sfantului Vasile nu se citesc doar la inceput de an, chiar daca acela este cel mai important moment. Ele sunt citite regulat in manastiri si, saptamanal, in unele biserici “de mir”. Exista, in schimb, preoti care nu se incumeta sa le citeasca prea des, poate dintr-o, hai sa zicem, “timiditate duhovniceasca”. Circula tot felul de zvonuri pe seama celor intamplate cu ocazia citirii acestor blesteme indreptate impotriva satanei. Credinciosii, la randul lor, se tem sa le citeasca acasa, in singuratate.
- Nu va contrazic, dar sa nu “idolatrizam” astfel de texte bisericesti, desi recunosc, totusi, ca Moliftele au un efect foarte puternic asupra demonilor strecurati in oameni in chip nevazut. In pofida acestui fapt, n-as vrea sa exageram, in detrimentul altor rugaciuni bisericesti, fiindca oamenii din ziua de azi au inceput sa vina la Sfanta Biserica mai mult pentru parastase si molifte, uitand de Spovedanie sau chiar de Sf. Liturghie. Este foarte adevarat ca nu orice rugaciune se cuvine citita de crestin, de unul singur. Moliftele Sf. Vasile cel Mare, ca si ale Sf. Ioan Gura de Aur, ce se gasesc in Molitfelnic, nu sunt la indemana babei Leana, a mamei Omida sau mai stiu eu a cui. Daca insa vorbim de necesitatea postului, a ajunarii aspre, cu prilejul acestor rugaciuni de exorcizare, atunci sunt cu totul de acord. Necuratul se abate mai tare asupra credinciosului imprudent sau nepregatit, dupa citirea acestor texte. Nici macar mie, ca preot, nu-mi este catusi de putin indiferent in ce stare ma aflu cand le citesc!
- Care este istoria acestor rugaciuni, pe scurt? Ce “biografie” au?
- Exorcismele isi au origini foarte indepartate, in lumea ebraica si pagana. In Antichitate, existau chiar persoane specializate in asemenea practici, care citeau pasaje din Vechiul Testament si invocau numele lui Iahve. Abia prin Mantuitorul Hristos se instituie – stim din relatarile evanghelistilor – exorcismul de tip crestin. Ba mai mult, Domnul Iisus le spune ucenicilor sa mearga in lume si sa scoata demonii din oameni, iar acestia o fac “in numele lui Iisus Hristos Cel Rastignit in vremea lui Pontiu Pilat!”. Chiar si Taina Sf. Botez este precedata, pana in ziua de azi, de o suma de exorcisme foarte puternice. Exista, cu alte cuvinte, traditia unei practici de acest tip, ce a fost incununata de Moliftele pe care le cunoastem astazi in forma scrisa de cei trei sfinti.
- De ce sunt atat de temute asemenea rugaciuni, chiar si de preoti, uneori?
- Nici o rugaciune, cu atat mai putin Moliftele, nu se cuvine citita, picior peste picior, acasa. Insa este adevarat ca Moliftele pot avea un efect “devastator” pentru preot, daca nu are epitrahilul de gat si nu s-a pregatit in curatie si post. Cunosc un caz de slujitor al lui Dumnezeu care citea Moliftele in Postul Mare. Era paroh si pastorea doua sate din Teleorman, despartite de un lac. Intr-o seara, dupa citirea acestor rugaciuni puternice, se intorcea acasa, singur. Cand a ajuns la digul pe care trebuia sa paseasca pentru a traversa lacul despartitor, a simtit ca “cineva” incearca efectiv sa-l imbranceasca in apa! Mi-a povestit ca a fost nevoit sa treaca in patru labe, ca sa nu cada…
- Explicati, va rog, foarte sumar, pentru cititorii nostri, care este “tipicul” citirii Moliftelor!
- In general, ele nu se citesc separat de o alta slujba. Citirea lor se poate face si in biserica, dupa Liturghie sau Vecernie, dar si acasa, dupa Sfestanie sau Maslu. Ele fac parte, cum v-am spus deja, dintr-un intreg al Bisericii, care implica, deopotriva, sfintirea, binecuvantarea si exorcizarea. Mai exista un amanunt important, mentionat inca de pe vremea lui Origen. Aceasta exorcizare nu se refera doar la oameni posedati, ci si la locuri bantuite de satana. Nu intamplator crestinul cheama preotul acasa pentru sfestanie. Deci, chiar si sfintirea unui spatiu, alungand spiritele rele de acolo, are un caracter exorcist.
- Parinte Raduca, ati avut vreo experienta personala in ceea ce priveste citirea Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare?
- Da! Ba chiar trebuie sa recunosc ca a fost una impresionanta. Acum vreo doi ani, tin minte, am remarcat in biserica prezenta uneitinere ce parea sa aiba un comportament usor bizar, desi pastra toate aparentele deplinei normalitati. Aveam sa aflu ca este din Buftea si abia implinise 19 ani. Nu mai tin minte cum o cheama, dar nici nu am revazut-o de atunci. Am inceput sa citesc Moliftele pentru un tanar medic, la rugamintea acestuia, iar fata a venit sub epitrahil, langa barbat, pe neasteptate. Tanarul statea linistit, in timp ce fata, la scurt timp, a inceput sa tremure, sa se zdruncine, pana cand a cazut sub masa din fata Icoanei Maicii Domnului. Imi amintesc ca era vineri seara, zi de post… Tulburat peste masura, am sfarsit de citit Moliftele si l-am rugat pe tanar sa astepte deoparte. Intre timp, fata isi revenise din acel ciudat lesin. Abia a reusit sa sopteasca, parca epuizata: “Parinte, am pe satana in mine… Nu stiu ce sa ma fac!”. Am reluat Moliftele pentru ea, separat. Dupa ce am pus epitrahilul pe capul ei si am inceput sa blestem diavolul, tanara si-a reluat tremuratul si convulsiile, pana ce a cazut din nou sub masa din fata icoanei, scotand niste sunete ragusite, cu un glas ce nu parea sa mai fie al ei. Mie, va spun sincer, aproape mi se inmuiasera picioarele, insa mi-am pastrat cumpatul, m-am dus in Altar, am luat Sf. Cruce si am reluat blestemele, indreptand varful Crucii spre capul ei, chiar in crestet. Tanara se zguduia de parca ar fi fost cuprinsa de friguri sau accese de epilepsie, se intindea sub masa si scotea acele sunete gajaite, desi vocea ei normala era armonioasa. Inca si acum sunt rascolit de amintirea acelei scene incredibile! Ea isi revenea, ii puneam din nou epitrahilul pe cap si continuam pana cand, la un moment dat, am inceput sa simt ca ma cert, pur si simplu, cu cineva ascuns in fiinta ei… Tremuram si eu deja, insa continuam sa citesc. I-am rugat pe cei cativa enoriasi ce se mai aflau in biserica, de fata, sa spuna in cor, cu glas tare, “Doamne miluieste!”, iar eu reciteam blestemele fara incetare. Parca ma luptam corp la corp cu o fiinta nevazuta… Ea se zbatea ca un epileptic, apoi isi revenea si iarasi cadea in acea stare. Eram leoarca de transpiratie, de parca as fi alergat, iar credinciosii din parohie urmareau uluiti aceasta scena. Am intrebat pe cei care erau de fata ce spunea vocea aceea guturala cand o apucau crizele pe fata, caci in timpul citirii blestemelor ridicasem glasul, de emotie vorbeam mai tare si eu, fara sa mai pot fi atent la altceva. Enoriasii mi-au spus ca se auzea asa: “Te urasc! Te urasc!”. Va dati seama? Eu blestemam satana, iar demonul imi raspundea “Te urasc”… Ma cutremur chiar si acum, cand povestesc. N-am mai trait niciodata asa ceva.

- Vedeti, parinte? Ati sfarsit prin a recunoaste ceea ce va intrebam la inceput!
- Da si nu, in acelasi timp. Accept ca asemenea intamplari sunt dovada fortei Moliftelor, stiu ca datorita unor asemenea situatii iesite din comun s-a creat o veritabila mitologie populara in jurul lor, dar nu sunt de acord cu “spectacolul” acestui misticism primitiv, dupa care lumea contemporana se da in vant. Oamenii au ajuns sa creada ca orice problema se poate rezolva prin Molifte. Biserica, strict dogmatic vorbind, este o institutie divino-umana, in centrul careia se afla rugaciunea, sub toate formele ei de manifestare, intre care cea mai importanta ramane Sf. Liturghie. De la Liturghie iradiaza toate celelalte rugaciuni ale Bisericii, inclusiv Moliftele. In Sf. Liturghie se actualizeaza, de fiecare data, jertfa Mantuitorului Hristos, toti impartasindu-ne din darurile pe care Dumnezeu ni le ofera cu aceasta ocazie. Fara constiinta actualizarii acestei jertfe, toate celelalte forme de rugaciune, inclusiv Moliftele, nu ar avea puterea pe care o asteptam de la ele.




Click pe imagine pentru a vedea ce ne asteapta.



Sa ne aducem aminte de invatatura Parintelui Cleopa

“Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci? (…) Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice: Mai, astia sunt de la Dumnezeu!

PROOROCII MINCINOSI SI MINUNILE DRACILOR


“Acum sa va spun o istorioara cu Chinops vrajitorul.
Sfantul Ioan Evanghelistul a predicat Evanghelia in tot pamantul. Cand a ajuns cu predica Evangheliei in insula Patmos, a aflat acolo inchinatori la idoli, cum era atunci; toata lumea se inchina diavolilor.
Cand a ajuns acolo, ostrovul acela avea un mare vrajitor, care statea in pustie, pe care il chema Chinops. Si ei ziceau ca acela-i dumnezeul lor, ca acela, cu puterea draceasca, facea farmece mari, facea fel de fel de “minunatii”.Acestui vrajitor ii slujeau 1000 de demoni, sa sa poata face fermecatorii, minuni cu puterea draceasca si vrajitorii mari.
Cand a ajuns Sfantul Ioan Evanghelistul acolo, a inceput sa predice Evanghelia, cu puterea lui Hristos. Sfantul Ioan avea putere de la Mantuitorul sa faca minuni, caci tuturor apostolilor le daduse aceasta putere: Intru numele Meu, draci veti scoate, morti veti invia, in limbi noi veti vorbi… ( Marcu 16, 17 ).

Si cand a inceput Sfantul Ioan Evanghelistul sa predice cu putere, a crezut multa lume in Hristos. Toti care erau bolnavi se vindecau; care erau morti inviau si multe minuni facea cu puterea Mantuitorului. Atunci oamenii s-au dus la idolul lor in pustie, in munti, si i-au spus lui Chinops, vrajitorul, care era sluga satanei.
- Stapane, a venit un ucenic al Celui rastignit, pe care il cheama Ioan. Face minuni si semne mari, invie mortii, tamaduieste bolnavii, vindeca orbii, surzii, indracitii si crede multa lume intr-insul.
- Mergeti in cetate, ca eu o sa trimit un inger de-al nostru sa-l ia si o sa-l dau judecatii celei vesnice.
Dar duhurile care veneau la Sfantul Ioan erau legate si trimise afara din insula Patmos.
Chinops, daca a vazut ca nu se mai intorc duhurile, s-a umplut de manie si a luat toata multimea draceasca si s-a dus in cetate. A batut de trei ori din palme, l-au luat dracii pe nori, l-au dus pe sus si l-au pus in mijlocul orasului. A inceput lumea sa strige:
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru! Dar a venit unul din ucenicii Celui rastignit si face minuni si semne mari.
Cand au vazut cei ce crezusera in Hristos, au inceput a se teme: “Mai, si dumnezeul nostru-i mare! Uite vine pe sus!” Dar il aduceau dracii pe sus. El a inceput a-i mustra:
- Oameni orbi, asa de repede credeti in el? Ascultati-ma pe mine! De este drept Ioan, sa faca minunile pe care le fac si eu!
Si s-a dus acolo unde predica Ioan Evanghelistul :
-De ce-ai intrat in tara mea, Ioane, si faci minuni si predici pe Cel pe Care L-au rastignit evreii pe cruce si n-a putut sa se salveze pe Sine? Ce crezi ca numai tu faci minuni? Sa va arat eu ce pot sa fac!
Si Chinops cheama un tanar, caruia-i murise tatal :
- Unde este tatal tau ?
- A murit inecat in mare.
- Uite, eu il aduc acum imediat !
Si a batut din palme de trei ori si s-a scufundat in mare Chinops. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul. Numai ce vede ca a iesit Chinops din mare cu tatal copilului. Era nalucire draceasca. Si toti oamenii de pe mal s-au mirat si au zis :
- Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru !
Sfantul Ioan Evanghelistul ii vedea ca sunt draci.
Se duce Chinops la o femeie :
- Femeie, unde sunt feciorii tai ?
- Feciorii mei s-au inecat cu o corabie mergand la Cipru de doi ani de zile.
- Ia sa ti-i aduc si pe aceia !
A batut de trei ori din palme, s-a bagat in mare si i-a scos feciorii femeii.
“Sarut mana, mama! Vai de mine! Inchinati-va la dumnezeul Chinops, ca acesta ne-a scos pe noi din muncile iadului si ne-a adus aici”
Si mama ii saruta, dar nu vedea ca-s draci! (Asa are sa fie acum la sfarsit. Bagati de seama !).
Cand au vazut oamenii asa, au inceput a striga :
- Mare esti, Chinoapse, si mai mare dumnezeu ca tine nu este! Si a zis Ioan lui Chinops:
- Minunile tale sunt vrajitorii dracesti !
Cand au auzit paganii, s-au repezit asupra lui Ioan, l-au prins si l-au omorat.
Cei ce crezusera in Hristos, prin predicarea lui Ioan, au prins mare frica : “Daca au omorat pe Sfantul Ioan, o sa ne omoare si pe noi!
Atunci Chinops a inceput a predica :
- Ticalosilor! Vedeti ce-am facut eu cu Ioan? Si voi ati crezut in el! Eu am putere mare!
Si a venit un inger al Domnului si s-a atins de Ioan Evanghelistul : Ioane, scoala-te si predica pe Hristos!
Numai ce aude :
- Ioan, pe care l-am omorat noi cu trei zile in urma, predica grozav si toata lumea crede in el.
Cand a auzit Chinops ca Ioan a inviat, s-a dus la el cu acei draci, despre care credea poporul ca i-a inviat Chinops. Sfantul Ioan predica pe malul marii.
- Ioane, ce crezi ca daca ai inviat, ma tem de tine? Oameni buni, stiti corabia care s-a scufundat deunazi cu vreo 400-500 de oameni?
- Da!
- Uite, eu acum ii aduc odata cu corabia si ii invii pe toti!
Si a batut din palme de trei ori Chinops si s-a scufundat in mare, sa aduca corabia cu tot cu oameni. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul.
Sfantul Ioan Evanghelistul, cand a vazut ca s-a scufundat, a luat Sfanta Cruce si a zis :
- Aici sa se scufunde toata puterea satanei! Oamenii, care erau pe mal si asteptau venirea lui Chinops, cu cei inviati de dansul, au zis:
- Nu mancam nimic, pana nu vine Chinops !
- El nu mai vine niciodata, ca l-am trimis eu in fundul iadului.
Si astepta poporul sa vina Chinops cu corabia cu oamenii si au stat trei zile si mureau de foame pe malul marii.
Marea a fiert trei zile, asa ca in clocot, iar dracii l-au parasit pe Chinops si el a ramas in fundul marii. Toti asteptau si ziceau: “Nu mai vine Chinops, nici intr-un fel! Nici singur, nici cu altii!” Sfantul Ioan le-a zis :
- Vedeti cum v-a inselat? Vedeti inselaciune? Vedeti ca pe el n-a putut sa se salveze? Si acum, pe cei pe care i-a inviat, ii cunoasteti?
- Ii cunoastem, vai de mine !
- Hai sa-i intrebam pe cei ce au inviat, daca sunt mortii vostri!
- Cu puterea Sfintei Cruci va leg sa spuneti cine sunteti voi!
- Noi suntem diavoli, care ii slujim lui Chinops de atatia ani! Atunci oamenii au inceput a-i intreba pe cei inviati : “Mai, barbate, dar nu esti tu? Dar voi, mai feciori, dragii mamei ?…
Sfantul Ioan Evanghelistul i-a legat.
- Ia sa va faceti oleaca voi, nu tare urati, sa nu moara lumea de frica. Asa cum se poate, sa vada oamenii cine sunteti!
S-au facut niste aratari, aceia pe care Chinops i-a inviat, si cand au suflat odata cu foc, toti au cazut la pamant.
- Vai de mine, Sfinte Ioane, alunga-i de aici ca murim !
Scaparau scantei pe nari, gura le era de foc, aveau unghii de arama, si cand au racnit la oameni, toti s-au speriat!… Erau draci !
- Vedeti cui va inchinati voi? a zis Sfantul Apostol Ioan. Gata, voi ati crezut ca Chinops a inviat morti !
- Vai de noi, murim! Trimite-i de aici!
I-a blestemat sa se duca in gheena si oamenii nu i-au mai vazut. Cand a vazut aceasta, poporul a crezut in Hristos si Sfantul Ioan Evanghelistul a inceput sa faca minuni si mai mari.
Vedeti cum i-a inselat diavolul pe oameni? Ai vazut ca unui vrajitor ii slujeau o mie de draci! Dar in fata puterii lui Dumnezeu nimic nu pot. Acesta a fost razboiul Sfantului Ioan Evanghelistul cu Chinops vrajitorul, in insula Patmos. Acolo Sfantul Ioan Evanghelistul a facut preoti, episcopi si a increstinat tot ostrovul Patmos. Acolo a scris el si Apocalipsa, care este in Sfanta Scriptura, cu care se termina Noul Testament.
Asa au sa vina si pe timpul lui Antihrist. Bagati de seama, poate eu sunt in groapa. Voi fi putred pe atunci. Sa va aduceti aminte cand invatam eu aici. Sa va insemnati cu Sfanta Cruce, cea mai puternica arma, de care se cutremura tot iadul, si nu veti fi biruiti de nimic.
Auzi cum canta Biserica la Sfantul Maslu : “Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei; ca moartea ai calcat si mortii ai sculat. Pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii “.
Deci sa nu credeti in descantece, in tot felul de vraji, in cei ce cauta in bobi, in cafea, in palma; cei ce sting carbuni, cei care deschid carti sfinte, cei care descanta cu numele lui Hristos si pomenesc sfintii. Toti sunt impotriva lui Hristos! Toti sunt in slujba satanei!
Nici o vedenie sa nu primiti. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus ca nu se supara Dumnezeu daca nu o primesti, ca El stie ca tu te temi sa nu primesti lup in loc de pastor.
Vedenia, stiti care este? Ai auzit care-i vedenia noastra? Care o spune Sfantul Efrem Sirul: Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele, sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti!
Si iarasi ceea ce spune Duhul Sfant prin Proorocul David: Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu, inaintea mea este pururea (Psalm 50, 4) . Sa ne vedem pacatele, nu vedenii. Ca Sfantul Isaac Sirul spune: De mii de ori mai fericit este cel ce-si vede pacatele, decat cel ce vede vedenii; ca vedeniile pot fi draci si te duc la pieire vremelnic si vesnic.
Sa ne vedem pacatele noastre, sa petrecem in smerenia mintii si a inimii si sa nu ne socotim vrednici ca putem vedea vedenii, ca asta este cea mai mare mandrie si cutezanta.
Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci?Ca spune la II Tesaloniceni, cap. 9, despre venirea lui Antihrist: a carui venire este intru toata puterea satanei, facand semne si minuni mari, de va putea sa insele si pe cei alesi.
Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, spune: “Cand vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei si barbati sa zboare pe sus“. Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun.
Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice : “Mai, astia sunt de la Dumnezeu!
Vor merge cu tine la cimitir si vor intreba :
- Unde-i mama ta ingropata ?
- Aici !
- Unde-i tatal tau ingropat ?
- Aici !
Si vor zice slugile lui Antihrist :
- Iesi, mai Gheorghe! Iesi, mai Ioane! Iesi, Vasile! Iesi, Marie! Iesiti din morminte!
Si o sa-ti iasa tatal tau si o sa te sarute; si mama ta o sa te ia in brate, cu hainele cu care-i pusa in mormant, si iti va zice :
- Dragul tatei, credeti in acestia, ca de la Dumnezeu sunt! Credeti, ca ei ne-au scos pe noi din iad!
Toti vor fi draci ! Si cei scosi din morminte si cei care vin cu dansii.
Luati aminte! Sa nu credeti in proorocii mincinosi, ca fac minuni cu puterea satanei si pe cei slabi in credinta o sa-i insele. Ei lucreaza cu satana, iar noi suntem cu Hristos ! Atunci ce-ai sa faci, daca incepi a crede de pe acum in vraji, in descantece si in ghicitorii de tot felul?
Eu umblu prin credinta, nu prin vedere. Asa ne invata Biserica in Simbolul Credintei. N-am nevoie sa vad. Ca zice Hristos : Fericiti cei ce n-au vazut, si au crezut! (Ioan 20, 29). Asa este.
Acum aproape de sfarsitul lumii vor apare multi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi sa insele lumea. Voi tineti-va de mama voastra spirituala, Biserica Ortodoxa, care v-a nascut prin apa si prin Duh! Nimic sa nu primiti de la sectanti. Cand vine un sectant sau cineva la tine, intai pune-l sa faca cruce si sa spuna Crezul: “ Cred Intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului…“. Daca spune Crezul, vorbeste cu el; daca nu, zi-i: “Fugi, satana, ca nu esti fiu al Bisericii, ci esti al lui Antihrist!
Eu am scris o carte – “Despre credinta Ortodoxa” -, care s-a tiparit in doua editii, unde am pus si pe martorii lui Iehova si toate sectele.
Spune Evanghelistul Ioan: Fiilor, ati auzit ca vine Antihrist? Tot duhul care nu marturiseste pe Iisus Hristos ca este Dumnezeu, Antihrist este! (I Ioan 4, 3). Deci inaintemergatorii lui Antihrist, tagaduiesc dumnezeirea lui Hristos.
Sa nu ne speriem! Noi una sa stim: “Ca Piatra Hristos este temelia Bisericii si portile iadului nu o vor birui“. Ai vazut ce spune Sfantul Atanasie cel Mare: Vezi caderea iudeilor din credinta? Cati prooroci au avut ei pana la Sfantul Ioan Botezatorul! Iar de atunci nici unul! Ca Legea si proorocii pana la Ioan Botezatorul sunt“.
S-a ridicat Duhul Sfant de la ei, sa nu mai aiba prooroci pana la sfarsit. Tot el spune: “Sa nu va temeti cand se vor inmulti vrajmasii Bisericii! Ca si in vremea sfarsitului si oricand Hristos va sprijini pe cei credinciosi”.
Si zice: “Daca are sa imparateasca Antihrist 1260 de zile, trei ani si jumatate,pentru cei alesi se vor scurta zileleAre sa ti se para ca a trecut intr-o luna imparatia lui Antihrist. Ce? Dumnezeu nu stie pe cei alesi, ca sa-i crute?
Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim!

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Cand vor predica ei cu mare putere si vor infrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cat va imparati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamantul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne in Ierusalim ca sa intoarca pe evrei, caci ei nu se intorc pana nu vine Ilie si Enoh. Vor intoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.
Cand vor predica ei, ii va auzi tot pamantul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de cand i s-au descoperit Sfantului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se intrebau oamenii: “Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda in America?
Acum, daca ar predica, ii vede la televizor toata lumea si ii aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Cand vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum invie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, cand va imparati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.
Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neinchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si in Italia si in Belgia si in Olanda si in Bulgaria si in Grecia si in Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai inainte cat are sa se inmulteasca mintea, adica stiinta.
Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi – In vremea de apoi se va inmulti mintea foarte, si se vor intelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor inconjura lumea. Toate cate le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani inainte.
Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani inainte de venirea Domnului, la capitolul 60 intreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se intrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).
Ai auzit? Cu 2800 de ani inainte a spus de avioane. Ce-a zis? “Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor”. Ca ei nu zboara, decat de la un aerodrom la altul, ca sa se alimenteze.
Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si intreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si intrec carele oamenilor ?
Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat in cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamantului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni iti lasa pomii infloriti.
Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.
- Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?
- Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai castige cand vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.
- Dar daca eu sunt inchis intr-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt in siguranta ?
- Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime in jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt impiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.
Am grait cu dansul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!
Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atat o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici in casa, nici in beci, nici in apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.
Toate-s scrise, fratii mei. Si Mantuitorul a spus: Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…”






Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
“Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.
Din lucrarea “Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”


Parintele Onisim Crivat
Între părinţii cu viaţă aleasă ai vremii de acum se numără şi Părintele Visarion de la Borleşti – Roznov (judeţul Neamţ), un nevoitor îmbogăţit cu multe virtuţi, iubitor îndeosebi al negrijei şi înstrăinării. Bătrânul, blând şi cuminte, dar când învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt primejduite, aprig şi nebiruit, se nevoieşte tăcut, retras, neştiut, pe-o coamă de deal, într-o chilie ponosită, ridicată din propriile osteneli, îndărătnicindu-se parcă să mărturisească faptul că mai presus de proiecte, strategii şi eficienţă se află pronia lui Dumnezeu, în “mâinile” căreia Părintele şi-a pus întreaga vieţuire.
Îl cunoşteam de ceva ani, bănuiam că ajunsese la mari măsuri duhovniceşti, însă vizitându-l deunăzi în sihăstria de pe culmea dealului, am fost adânc impresionat de lipsa aproape cu totul a oricărui element lumesc, împotriva căruia duce parcă un război, cumpănind între aversiune şi dispreţ faţă de cele ce încântă ochiul şi amăgesc sufletul. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, purtând pe creştet un fes sintetic asemeni părintelui Anatolie din cunoscutul film “Ostrovul”, încălţat cu nişte resturi de papuci, vechi de când lumea, Părintele Visarion aminteşte de monahismul necunoscut chiar şi celor care merg pe la mânăstiri, un monahism certat cu convenţiile lumeşti, nu doar ca organizare, ci mai ales ca duh. De altfel, Bătrânul chiar mărturisea că îl obosesc noile orientări ale monahismului, lucrurile prea exacte şi ordonate edilitar, prea multă administraţie şi stricteţe lumească, peste tot forme şi măsuri simetrice etc., lămurindu-mă că el pe toate le lasă “aşa cum sunt, mai natural”. Legat de acestea, între altele, Părintele Visarion ne-a povestit despre pustnicul Nicodim Grosu de la Tarcău, care i-a fost părinte duhovnicesc, cât de mult îl folosise cu felul său de vieţuire : la fereastră, în loc de sticlă avea folie, soba rudimentară, zidită din pietre de râu, rareori cunoştea focul, în loc de pat – o scândură neşlefuită, “într-un colţ câteva cărţi duhovniceşti întregeau tot confortul”. Uşa, acoperită tot cu folie, spartă în partea de jos, pentru a face loc pisicii, completa întreg decorul…
Contrar părerii majorităţii că astfel de deprinderi “urâte” reprezintă pe omul neştiutor, “sărac cu duhul” şi “ignorant”, pustnicul Nicodim fusese profesor de ebraică, greacă şi latină, deţinând o vreme funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, însă dorul după traiul smerit şi anonim îl face să părăsească aceste privilegii, socotindu-le deşertăciuni. Pe acest părinte cu viaţă sfântă (neiubit de ierarhii şi teologii modernişti, laolaltă cu alţi mari Părinţi) l-a avut Părintele Visarion povăţuitor. Astfel, după cum duhul Sfântului Proroc Ilie odihnea asupra urmaşului său, Sfântul Proroc Elisei, duhul Părintelui Nicodim se face simţit în vieţuirea Părintelui Visarion de la Borleşti. De aceea nu ne mirăm de darurile duhovniceşti cu care este împodobit, daruri care strălucesc pe chipul său ostenit, încercat, subţiat de nevoinţe. Contrastând cu vârsta, peste 80 de ani, ochii vioi cercetează atent chipul pelerinilor, învăluindu-i cu o privire în care locuiesc neclintite dârzenia, înţelegerea, iertarea, dar şi o anumită căldură a încurajării, încredinţându-te că părintele s-a împărtăşit tainic şi oarecum pe viu din cele ce scapă simţurilor. Acest sentiment e întărit şi de observaţia că părintele ascunde o bucurie care parcă „dă să iasă afară”, un fel de bucurie strunită cu grijă şi precauţie, fierbând undeva în ascunzişul firii. Vioiciunea duhovnicească a părintelui, lucrare a Sfântului Duh, se face simţită şi în sprinteneala cu care răspunde frământărilor contemporane, legate de secularizare, de integrarea în structurile europene, de ecumenism, catolicism etc., lămurind în chip simplu şi smerit orice nedumeriri. Am observat că părintele solicită şi primeşte din partea creştinilor diferite materiale pe aceste teme, pe care, spre deosebire de oficialii Bisericii, le ia foarte în serios, acordându-le un deosebit interes, raportându-le întotdeauna la învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În duh, străin de poftele omeneşti, pustnicul este la curent cu evenimentele, nici ignorându-le sentenţios, nici absolutizându-le panicard.

Deşi Părintele Visarion nu se impune în Ortodoxia contemporană ca mare personalitate duhovnicească, de care lumea ortodoxă şi neortodoxă ar trebui să ţină seama (asemenea marilor părinţi precum Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Papacioc etc.), pentru că nu se înscrie în standardele publice misionare ale bisericii, ba dimpotrivă, am putea spune că, în contextul sărăciei duhovniceşti actuale şi al convenţionalismului ce macină creştinismul românesc, Bătrânul, la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul, este pentru noi „glasul celui ce strigă în pustie”. Numele lui nu va rămâne în memoria posterităţii ca un ctitor de locaşuri sfinte, fondator de aşezăminte filantropice, deschizător de mari idealuri în folosul comunităţii, obiective accesibile şi rău credincioşilor, necredincioşilor, ateilor, masonilor ş.a.m.d., ci ca un smerit, neştiut trăitor în Hristos, purtându-şi „fără zgomot” crucea propriilor patimi numai de Dumnezeu ştiute. Văzându-l, parcă am înţeles mai bine sensul cuvintelor rostite de un pustnic din Pateric, care, întrebat de nişte filosofi ce lucruri mari face el în pustie, le-a răspuns că nu face nimic, decât că îşi păzeşte inima de cugete spurcate, adică de tot gândul şi simţirea omenească, străine de voia lui Dumnezeu. Într-o lume închinată progresului şi eficienţei, idealuri antihristice cărora s-au raliat şi unii întâistătători ai Bisericii şi chiar o bună parte dintre duhovnicii de pe la noi, a refuza să te implici în marile prefaceri sociale, adică nefăcând nimic la vederepentru a lupta nerisipit/neamestecat cu patimile sufletului, e o atitudine vecină cu nebunia. Cel ce păşeşte pe această cale – exceptând o anumită categorie de creştini – va fi blamat ori dispreţuit de popor şi mai mult de intelectuali şi de teologii Bisericii, învrednicindu-se de epitete precum: egoist, leneş, iresponsabil, prost, nebun, rătăcit, eretic etc. Legat de aceasta, îmi amintesc cum unul din părinţii cu mare faimă în Moldova cu mulţi ani în urmă, după ce i-am spus că vreau să trec pe la Tarcău pentru a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim cel din pustie, mă sfătuia să renunţ la acest gând, motivând că „vieţuind singur în pădure, nu are ce să-ţi spună”, afirmând că „pierde vremea, în loc să ajute lumea”. Nu l-am ascultat şi n-am regretat… (Între timp, părintele acela a ajuns la concluzia că lumea preţuieşte din ce în ce mai puţin implicarea monahilor în vieţuirea socială şi i-a sfătuit pe ucenici să se aşeze cât mai departe, la loc liniştit, pentru a se dedica rugăciunii şi negrijei, confirmând aşadar atitudinea Părintelui Nicodim!).
Nu de mult, un preot din părţile Neamţului mi-a spus că fuseseră chemaţi cu toţii la protopopiat pentru a li se comunica participarea obligatorie la un proiect finanţat din exterior pentru înfiinţarea unor ferme zootehnice. Nebănuind consecinţele duhovniceşti ale acţiunii, preoţii se felicitau entuziasmaţi că participă la construirea lumii trecătoare. Dar oare cum vor mai propovădui vieţuirea în sărăcie, simplitate, părăsirea grijilor vieţii, lepădarea de cele lumeşti, specifice vieţuirii în Hristos, dacă ispitiţi de marile programe europene vor sluji intereselor duhului lumii, cu alte cuvinte nihilismului anticreştin? Porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că de acestea se îngrijesc păgânii” este părăsită de mulţi, începând de la vârf. Am insistat asupra acestui amănunt, pentru a înţelege cât de importanţi sunt, în actuala conjunctură, oamenii precum Părintele Visarion, care a lăsat toate pentru împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie despre care Domnul Iisus Hristos ne-a spus că nu este din lumea aceasta. Dacă din punct de vedere social, pustnicul din Borleşti nu face nimic, evitând cu desăvârşire tentaţia ieşirii în public, fie ea şi „creştină”, vieţuind smerit la „marginea lumii”, el veghează asupra propriilor patimi, mângâie duhovniceşte pe cei ce îi trec pragul. Altfel spus, fără „flash-uri” şi distincţii electorale, Părintele face misiune după criterii uitate de Biserica oficială. Mesajul său pentru omenirea actuală este acesta: „Lăsaţi orice preocupări străine, vieţuiţi în smerenie, simplitate şi pocăinţă, pregustând din bunătăţile veacului ce va să fie!”




Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
El ne spune ca slava dumnezeiasca, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arata tuturor, atunci cand va veni sa judece lumea. Precum dupa inaltare, Tatal I-a dat locul cel mai de cinste, asezandu-L la dreapta Sa, asa Se va arata atunci tuturor in acest rol de cinste, Tatal dandu-I sa faca judecata tuturor. “Ca Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul nu cinsteste pe Tatal Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos ii va judeca pe toti cati au fost de la facerea lumii si cati vor fi pana la sfarsitul ei. Nimeni nu va scapa de aceasta judecata a Lui. Vor fi chemati si mortii la judecata.
Din ce cauza ii va da Tatal Fiului Sau intrupat, Iisus Hristos, sa faca judecata?
Dumnezeu voieste ca oamenii sa fie judecati printr-un om, care le cunoaste si slabiciunile cu care au avut de luptat, caci le-a purtat El insusi, dar si masura in care pot sa se ridice deasupra lor, caci El insusi S-a ridicat. El are apoi si dreptul sa-i judece, pentru ca le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea sa scape de pacat si de osanda. Cum va face aceasta judecata, vom vedea cand se va vorbi despre viata viitoare.
Aici spunem numai ca la judecata de apoi El ii va retine pe unii langa Sine, pentru vesnica fericire, iar pe altii ii va trimite departe de Sine, spre vesnica chinuire, dupa cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desavarsit, si s-au silit sa se faca asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au facut aceasta. El va fi Judecatorul desavarsit si masura sau legea desavarsita, dar totusi potrivita puterilor omenesti, dupa care vor fi judecati oamenii, asa cum El a fost Arhiereu desavarsit si jertfa desavarsita adusa pentru ei.
Ce trebuie sa intelegem indeosebi prin cuvintele: “Si iarasi va sa vina cu slava”?
Aceste cuvinte inseamna ca, daca prima data Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant “coborandu-Se”, a venit in chip de rob, S-a smerit, ca sa nu sileasca pe nimeni sa-L primeasca si sa creada in El, ci ca fiecare sa se poata decide in toata libertatea, a doua oara va veni cu “slava”. Dumnezeirea Sa va scalda atunci in lumina trupul Sau si va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credintei lor de mai inainte, si de spaima pe cei ce nu au crezut mai inainte in El. Atunci nu va mai veni singur si necunoscut, ci inconjurat de sfintii ingeri si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si toti se vor aduna tremurand in fata Lui asteptand Judecata. “Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Matei 24, 30). “Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Pana si stihiile lumii se vor infricosa de slava Lui, “Si am vazut un tron mare alb, si pe Cel ce sedea pe el, iar dinaintea fetei Lui pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru ele” (Apoc. 20, 11).
Ce inseamna cuvintele: “A Carui imparatie nu va avea sfarsit”?
Aceste cuvinte ne spun ca stapanirea lui Iisus Hristos ca om si slava Lui nu vor inceta vreodata, ci vor dura vesnic. Caci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a carui slava sa fie luata vreodata de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca, nu va inceta in veci sa fie si om, deci om plin de slava dumnezeiasca. Deci, nici cinstea dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de fiinte mai inalt. imparatia fara sfarsit a lui Iisus Hristos a fost anuntata de ingerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept ca Apostolul Pavel spune ca la sfarsit Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii Sale mantuitoare ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare.
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro


Maica Dianora Ioana

Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta ivinda si pe Parintele meu!
Da-i sanatate, putere de munca si rugaciune. Acopera-l cu roua darului Tau si il pazeste pe el de tot raul. Ingradeste-l cu Cuvantul Tau, intareste-l in lucrarea poruncilor Tale, scoate-l teafar si nevatamat din toata ispita si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului. Fii lui impreuna-calator pe drumul Crucii, Prieten intim si Mire nedezlipit inimii lui. Daruieste-i vreme de pocainta si-l mantuieste cu judecatile pe care Tu Insuti le stii. Iar cand va veni timpul de a trimite ingerul mortii, ca sa-l dezlege din cele de-aici, Tu Insuti pogoara-te bland si primeste in bratele Tale parintesti duhul lui.
Binecuvanteaza, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Ajuta-i sa fie vrednici purtatori ai harului Tau si lucratori destoinici in via ce le-ai incredintat. Daruieste-le toate cele de trebuinta in viata aceasta si-i fa pe ei fii ai Invierii si mostenitori ai imparatiei Tale ceresti. Ce vor fi si gresind, ca niste oameni ce sunt, iarta-le lor, daruindu-le pocainta si spalandu-i in botezul lacrimilor pe care le vei fi daruind lor. Pentru dragostea Ta si pentru rugaciunile Parintelui meu, mantuieste, Doamne, pe toti parintii duhovnicesti!
Binecuvinteaza, Doamne, tot cinul preotesc si monahal si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Pe toti cei ce s-au lepadat de sine-si in viata aceasta, ca, luandu-si crucea, sa Iti urmeze fara a se uita inapoi, intareste-i cu harul Tau, ingradeste-i cu puterea Ta, implinind, Bunule, toate cererile lor cele catre mantuire si viata vesnica.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta de curand ivita si pe sotul meu!
Daruieste-i sanatate, putere de munca si intelepciunea de a impaca in inima sa cele de jos cu cele de Sus, spre mantuirea lui si spre slava Ta. Pazeste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti si-l izbaveste din toata primejdia. Da-i spor in toate si il apropie astazi de Tine mai mult decat Ti-a fost el aproape in ziua de ieri.
Binecuvinteaza, Doamne, pe sotul meu si pe toti sotii si pe toate sotiile din lume! Daruieste-le pace in inimile lor si la casele lor, sporeste dragostea lor de Tine si intreolalta, picura in familiile lor o farama din armonia ce se gaseste in sanul Sfintei Treimi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe parintii mei dupa trup!
Daruieste-le lor sanatate, lungime de zile, intelepciune si puterea de a-si duce batranetile pe picioarele lor, dupa voia Ta, stand treji in lucrarea poruncilor Tale, ca sa-i poti lua cu bucurie la Tine cand va veni vremea plecarii lor de aici.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti parintii din lume! Daruieste-le intelepciune din dumnezeiasca Ta intelepciune si rabdare cu copiii lor, din indelunga Ta rabdare cu noi si le daruieste lor dragoste de fii, din iubirea Ta pentru noi. Daruieste-le blandete fata de prunci, din nemasurata Ta blandete si discernamant, ca sa nu-si intarate spre deznadejde copiii atunci cand acestia vor fi gresind. Si le daruieste lor sa ajunga la batraneti frumoase, cinstiti fiind si iubiti de pruncii lor si sprijiniti de ei in nevoile si in neputinetele lor de atunci.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe copiii mei!
Trimite-le inger tare, pazitor, indreptator pasilor lor pe cararile mantuirii, spre slava Ta.
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti copiii lumii! Tuturor, daruieste-le ascultare de parintii lor si de Tine si-i mantuieste pe toti cu judecatile Tale dumnezeiesti.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe surioara mea!
Cauta asupra ei cu blandete si cu milostivire si ajut-o sa-si poarte crucea, sprijinind umarul ei firav cu umarul Tau dumnezeiesc. Trimite-i mangaierea Ta in necazurile vietii acesteia si insoteste-o pe Cale pana-n sfarsit. Si-i randuieste, Doamne, un colt de Rai, langa inima Ta!…
Binecuvinteaza, Doamne, pe toti fratii si surorile ce se afla in lume si si pe toti fratii si surorile mele intru Hristos! Sporeste-ne dragostea intreolalta si iubirea de Tine; ajuta-ne noua sa fim toti una in Tine si Tu in noi, si noi intru Tine, precum ai cerut Tatalui cand Te-ai rugat pentru noi.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si pe toti cei care ma vrajmasesc! Iarta-le orice greseala vor fi savarsit ei cazand din porunca iubirii; iarta-i si nu-i osandi. Lumineaza-i cu dragostea Ta si nu ii lasa sa piara din cauza mea. Iarta-ma si pe mine, de i-am poticnit spre manie cu rautatea mea. Potoleste, Doamne, toata rautatea si toata mania din lume si vindeca toata vrajmasia din ea. Fa mila inca si cu toti cei cazuti din poruncile Tale, ridica-i din caderile lor si le da indreptare pe calea mantuirii. Pe toti cei rataciti, intoarce-i la dreapta credinta. Pe dusmanii Bisericii Tale, lumineaza-i cu lumina Adevarului Tau si-i izbaveste de toata reaua inselare, rusinand astfel pe diavolul care uraste de moarte pe om.
Intareste, Doamne, Biserica Ta luptatoare! Vindeca trupul ei dezbinat, cu dragostea Ta. Tamaduieste madularele ei bolnave ori neputincioase si-i daruieste biruinta deplina asupra potrivnicului, ca Tu ai zis, Doamne, ca nici portile iadului nu o vor birui.
Binecuvinteaza-ma, Doamne, si pe mine, nevrednica roaba Ta, care cu nenumarate greseli Te-am mahnit si cu multe dureri Te-am impovarat. Iarta-ma pentru tot ce-am lucrat rau, rupta de Tine si departe de dragostea Ta. Lumineaza-ma cu poruncile Tale si ajuta-mi sa fac voia Ta. Unde slabiciunea firii mele se impotriveste poruncilor Tale, nu Iti intoarce fata Ta de la mine, ci apleaca-Te cu blandete asupra taranii mele bolnave si-o vindeca de toata rautatea, ajutandu-mi sa vreau sa fac voia Ta. Curateste-ma de tot noroiul si inalbeste-mi vesmantul cum nu poate inalbi asa niciun inalbitor pe pamant. Pazeste-ma, Doamne, ca pe lumina ochilor si nu ma lasa sa cad prada mai mult vrajmasului, ca Tu Singur imi stii rautatea si neputinta, dar si dragostea mea de Tine numai Tu o cunosti. Nu ma parasi, Doamne, chiar daca eu adeseori Te mahnesc. Ajuta-mi sa stau treaza in poruncile Tale. Da-mi cuget bun, da-mi discernamant si-mi daruieste sa-mi vad geselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Daruieste-mi dragostea Ta si smerenia Ta, si tot jugul Tau cel bun si usor si ajuta-mi sa-l port cu bucurie asupra mea. Ajuta-mi sa-mi duc crucea bolii cu care m-ai binecuvantat. Pe toti bolnavii din lume, ajuta-i sa nu carteasca in neputintele lor, ci sa faca rabdare, sa vada, si sa priceapa dragostea Ta, cu care, prin boala, cauti cu mila asupra poporului Tau, ca sa-l scoti de sub asuprirea vrajmasului si sa-l faci partas dumnezeirii Tale.
Binecuvinteaza, Doamne, ziua aceasta si toata zidirea Ta! Cauta cu milostivire spre toata faptura cuvantatoare si necuvantatoare si indrepteaz-o pe cale mantuirii, spre slava Ta. Ca binecuvantat esti, Doamne, in vecii vecilor. Amin.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa, si toata lumea Ta!…

O scurta analiza a vederilor parintelui Serafim asupra Apusului modern si a relatiilor acestuia cu Ortodoxia


“Fiecare cuvant al nostru trebuie cugetat cu grija, caci la fiecare cuvant se pune in joc adevarul”. – Parintele Serafim Rose [

Este potrivit a incepe o analiza a gandurilor parintelui Serafim despre lumea apuseana contemporana (secolele 18-21) cu avertismentul de mai sus. Intr-adevar, ceea ce noi, ortodocsii, avem a impartasi lumii apusene este de o importanta vitala si vesnica, si nu trebuie sa ne tratam cu usurinta sarcina (cf. Matei 12:26). Trebuie sa mergem dincolo de parerile noastre, si luand traditia parintilor nostri, sa ne dedicam fiecare cuvant Adevarului intrupat, ca astfel cei ce vor sa incerce cuvintele noastre cu un baros, precum cu un diapazon, sa le afle sunand dulce si cu ingrijire.
Acum, luand in consideratie cuvintele adevarului asa cum se gasesc in lucrarile parintelui Serafim Rose, trebuie sa recunoastem ca avem o sarcina extrem de dificila. Parintele Serafim pare sa faca afirmatii divergente, si uneori chiar contradictorii; pare sa argumenteze un favoarea unui lucru intr-o parte, si impotriva aceluiasi lucru in alta parte. Si, desigur, exista intotdeauna posibilitatea de a nu intelege nimic din ideea pe care parintele Serafim incerca sa o afirme. Este greu pentru un om obisnuit sa inteleaga duhul si profunzimea acelora precum parintele Serafim. Totusi, de vreme ce adevarul este in joc, vom savarsi macar o mica incercare de a-i analiza cuvintele.

Starea de astazi a Apusului
Parintele Serafim a avut mult de spus despre conditia in care se afla apusul la vremea cand a scris el, desi este greu a identifica cu exactitate ceea ce a gandit, fara a citi mult din lucrarile sale publicate. Parintele Serafim spune uneori lucruri ce ni se par de necrezut, dar trebuie inteles in ce context le spune, si pe ce premize se intemeiaza in vorbele sale. Doua din cele mai importante (desi uneori negraite) premize pe care se sprijina parintele Serafim sunt: 1) Crestinii Ortodocsi ar trebui sa caute catre predaniile si vietile sfintilor atunci cand incearca sa inteleaga adevarul; si 2) sfarsitul este aproape, si antihristul va veni curand.
Este adevarat ca parintele Serafim nu a reusit sa termine cartea sa proiectata „Imparatia Omului si Imparatia lui Dumnezeu”, dar a scris numeroase eseuri, scrisori si alte carti care documenteaza pe deplin (cand sunt luate ca un intreg) ceea ce credea despre apusul contemporan si omul apusean. Cartea „Ortodoxia si religia viitorului”, de pilda, „este despre <<spiritualitatea>> Ecumenismului, erezia de capatai a celui de-al 20-lea secol”  cu care s-a confruntat apusul. In aceasta carte, parintele Serafim descrie multe fenomene (indeosebi din apus) care le leaga de venirea anti-Hristului.
In alta carte, „Nihilismul”, parintele Serafim urmareste caderea lumii apusene pe masura ce nihilismul s-a dezvoltat si a trecut prin diferite stadii, ajungand in cele din urma la un stare in care „Revolutia a cucerit <<duhul vremii>>, si a merge impotriva acestui puternic curent este peste putintele oamenilor moderni” . Parintele Serafim credea ca crestinii ortodocsi de astazi sunt la fel de nepregatiti, si ca nu este vreme indeajuns spre a face ceea ce a facut Biserica timpurie, atunci cand a transformat culturi intregi. Parintele Serafim nu spune ca nimeni nu se poate mantui, ci crede ca Apusul, ca un intreg, este o cauza pierduta, si ca tot ceea ce mai putem savarsi este sa „smulgem din foc pe cativa” (cf. Iuda 23). Nu privea incercarile de a ajunge la cei din Apus ca fiind pe de-a-ntregul inoportune si nefolositoare, dar credea ca „rebeliunea nihilista a patruns intr-atat de profund in alcatuirea vremii noastre, incat rezistenta la ea este slaba si ineficace” .
Parintele Serafim credea ca venirea antihristului este foarte aproape, si ca  „in momentul actual al istoriei spirituale a omului – un moment, indiscutabil, de criza si de tranzitie – un Dumnezeu mort, un mare neant, sta in centrul credintei omenesti” . „Oamenii par sa fi ajuns prea slabi pentru a se confrunta cu adevarul” . Secolul al 20-lea a fost, in viziunea parintelui Serafim, „veacul superstitiei” . Desi nu ne-am izbit inca de aceasta stanca, cu siguranta ne indreptam catre ea si pentru parintele Serafim era vadit ca „veacul <<rebelilor>> se apropie” .
Parintele Serafim a confirmat invatatura Arhiepiscopului Averchie ca „traim intr-un veac al Apostaziei, al caderii de la adevaratul Crestinism, cand <<taina nedreptatii>> a intrat in stadiul final de pregatire pentru <<omul nelegiuirii>>, Antihristul (2 Tes. 2:3-12)” . Ceea ce l-a inspaimantat poate cel mai mult pe parintele Serafim a fost ca nu doar Apusul secularizat, care cazuse in stricaciune si greseala, ci chiar crestini – si chiar crestini ortodocsi – au cazut si ei, in buna masura: „Antihristul nu este de gasit (in primul rand, n. ed.in randul marilor contestatari, ci in cel al micilor sustinatori – in randul <<crestinilor>> al caror <<Hristos>> se afla doar pe buze, in randul celor <<religiosi>> a caror <<religie>> insasi se adapteaza cu usurinta lumii, in randul profetilor unei <<noi>> ere de <<renastere spirituala>>, ce cauta aceasta renastere in <<Imparatia acestei lumi>> si nu deasupra” .
In viziunea parintelui Serafim (citand cuvintele Arhiepiscopului Averchie), „crestinatatea de astazi este o <<imagine infricosatoare si posomorata a celei mai adanci decaderi religioase si morale>>.  Ispita confortului si a bunastarii lumesti Il indeparteaza pe Dumnezeu de la suflet... Prin urmare, intreaga randuiala a vietii mundane din asa-zisele tari <<libere>>, unde nu se petrece pe fata o prigoana sangeroasa impotriva credintei, unde toata lumea are dreptul sa creada ceea ce doreste, este chiar o primejdie mai mare (decat prigoana fatisa, n. ed.pentru sufletul unui crestin, caci il inlantuieste cu totul de pamant, silindu-l sa uite de rai” . Parintele Serafim concluzioneaza, in alt loc: „Viata centrata asupra sinelui si de auto-satisfacere, ce este traita de majoritatea<<crestinilor>> de astazi, este atat de intruziva, incat ii pecetluieste efectiv in afara vreunei intelegeri cat de mici a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca sa aibă o <<viata spirituala>>, este de fapt doar o alta forma de auto-satisfacere” .
Tot ceea ce s-a spus are de-a face, prin urmare, cu apusul secularizat. Este adevarat, aspectele lumesti ale apusului pot si au un efect asupra religiei din apus (si chiar un efect asupra Ortodoxiei); insa, in mare parte, originea, metodele si scopurile denaturarii(-lor) de mai sus sunt de natura lumeasca. Totusi, pe masura ce citim lucrarile parintelui Serafim, gasim ca mai exista o dezbatere separata, privind grupurile religioase apusene si efectul pe care l-au avut (si il au) asupra Ortodoxiei. Cand nu se reuseste a se discerne daca parintele Serafim vorbeste despre apusul secularizat (de ex. cultura americana) sau despre religiile ce provin din apus (de ex. romano-catolicismul), se poate produce multa confuzie.

Sfinti Ortodocsi influentati de catre Apus?
In vremea in care scria parintele Serafim, se aflau numerosi oameni in Biserica Ortodoxa ce insistau ca Biserica si unii din sfintii ei au fost „corupti” de influente apusene. Sa nu fii de acord cu cei ce vedeau coruptie nu era un lucru usor, si uneori erai etichetat ca fiind „sub o puternica influenta latino-scolastico-elenista”, si „intr-o stare de inselare duhovniceasca” [13]. Se pare ca unii au gasit o influenta straina stricatoare nu doar la parintele Serafim, ci si la Sfantul Marcu al Efesului, Sfantul Ioan al San Francisco-ului, Sfantul Ioan din Kronstadt, Sfantul Nectarie al Pentapolei, Sfantul Teofan Zavoratul, Sfantul Ignatie Briancianinov, Mitropolitul Filaret al Moscovei si multi altii .
Parintele Serafim nota ca multi dintre acesti teologi ce arata cu degetul au o „filozofie elitista”, si ca ei credeau ca cei aflati sub orice fel de „influenta apuseana” nu „inteleg cu adevarat” doctrina Ortodoxa. Intre cei perceputi a fi sub o „influenta apuseana” sunt inclusi multi dintre sfintii si parintii recenti ai Ortodoxiei. Sfantul Teofan Zavoratul a fost indicat in mod special „deoarece a folosit unele expresii imprumutate din Apus, si chiar a tradus unele carti apusene (chiar daca le-a modificat, pentru a inlatura toate ideile neortodoxe)”.
Acestor acuzatii de „corupere”, parintele Serafim le-a raspuns precum urmeaza: „Parintele Mihail Pomazanski… si alti teologi buni vor gata sa admita ca exista asemenea <<influente apusene>> in textele teologice ale celei din urma perioade din istoria rusa (si greaca, n. ed.– dar ele nu au atins niciodata inima doctrinei ortodoxe. A spune altceva inseamna a admite ca Ortodoxia a fost pierduta (!) in aceste secole din urma, si ca abia acum sunt tineri <<teologi>>… ce <<regasesc>> Ortodoxia Parintilor” . Parintele Serafim spunea ca „insasi notiunea de <<captivitate Latina>> (romano-catolica, n.t.este vehiculata de catre parintele Schmemann si cei asemenea lui cu scopul precis de a distruge ideea continuitatii traditiei de-a lungul veacurilor… Sa nu cadeti in acea cursa!
Parintele Serafim admitea ca „Exista mari teologi ai ultimelor secole ce au folosit expresii pe care cineva le-ar putea dori imbunatatite”, dar adauga imediat ca aceasta „nu inseamna ca ei se afla intr-o <<captivitate Latina>> sau ca ar trebui discreditati”. Acesti sfinti Ortodocsi nu utilizeaza expresiile apusene in acelasi fel in care o fac heterodocsii, si prin urmare parintele Serafim credea ca „chestiunea nu este una foarte importanta” .
Parintele Serafim a pasit pe linia subtire dintre a-i cinsti pe sfinti si a dori sa privesti la cuvintele lor si sa  recunosti greseli. Asa ca, in vreme ce parintele Serafim i-a pretuit profund pe sfinti, el nu a acceptat pe deplin tot ceea au scris ei ca fiind desavarsit. A admis, de exemplu, ca „Unele din cartile ortodoxe de invatatura din ultimele secole au invatat anumite doctrine cu un vocabular si o tendinta partial apusene (indeosebi romano-catolice), nereusind sa-i aprecieze asa cum trebuie pe unii dintre cei mai profunzi Parinti Ortodocsi, mai ales din vremurile cele mai apropiate noua (Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, Sf. Grigorie Sinaitul).”
Totusi, este o deosebire imensa intre a avea obiectii (precum parintele Serafim), si a vedea „corupere apuseana” in texte cu desavarsire ortodoxe, si apoi, in esenta, a le respinge. Parintele Serafim nu era impotriva ideii ca ar trebui sa citim lucrarile sfintilor moderni, asigurandu-ne ca acestea se gasesc in zona pozitiilor ortodoxe care pot fi sustinute. Parintele Serafim a reactionat, mai degraba, la criticarea si calomnierea absurda a sfintilor, pe cand acesti sfinti graiau intr-un fel acceptabil a fi ortodox.
Parintele Serafim credea ca este loc pentru o critica minora, privind o parte a terminologiei, a lipsei de precizie teologica si a neglijentei unora dintre sfinti: este ceva cu mult indepartat de critica extremista a „captivitatii apusene”, pe care o faceau multi teologi din timpul parintelui Serafim. Parintele Serafim era mereu grabit sa sara in ajutorul celor care simtea ca sunt criticati pe nedrept. Astfel, parintele Serafim a scris o carte intreaga despre Fericitul Augustin (care a fost etichetat eretic de catre unii), indicand greselile lui Augustin, dar afirmand in aceeasi masura statutul sau de sfant al Bisericii. Parintele Serafim i-a ajutat sa se apere pe cei ce era atacati inca din viata. Prin urmare, desi Arhiepiscopul Averchie a fost atacat de catre unii ca fiind prea influentat de Apus, parintele Serafim a comentat: „a fost un campion a Ortodoxiei in vremea noastra”, mai spunand si ca Arhiepiscopul Averchie a fost „un cinstit si un drept” ale carui „invataturi raman cu noi si ne pot fi far calauzitor chiar si in cele mai intunecate zile ce vor veni” .
Parintele Serafim degraba ii lauda si pe acei Sfinti ce au facut Ortodoxia comprehensibila ascultatorilor apuseni fara a jertfi precizia teologica. Spune de Sfintii Teofan si Ignatie ai rusilor ca „Au existat de curand parinti ortodocsi in Rusia ce au fost cufundati pe deplin in duhul Sfintilor Parinti”, dar mai si „graiesc oamenilor in limbajul vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea”. Ei trebuie laudati pentru expunerea „predaniei ortodoxe intr-o maniera care poate fi inteleasa de omul apusean” .
Parintele Serafim a aratat ca Episcopul Ignatie „ii citise pe toti scriitorii apuseni” , si acesta nu e un lucru de mica importanta. Sfantul Ignatie nu este de lauda doar pentru ca raspunde audientei apusene intr-o maniera pe intelesul acesteia, ci si pentru ca a citit considerabil literatura apuseana. Acest lucru reitereaza in mai multe feluri faptele Parintilor Greci timpurii si modul in care s-a apropiat de scrierile pagane. „Cu siguranta, este o trufie din partea noastra sa ne gandim ca vom citi doar marile carti <<Rasaritene>> si <<mistice>>.”

Starea Ortodoxiei in vremea Parintelui Serafim

Parintele Serafim a vorbit de calea ingusta pe care o au de urmat crestinii ortodocsi, spunand ca Ortodoxia nu trebuie sa se abata nici catre dreapta, nici catre stanga. Din pricina unor greseli cauzate de unele exagerari moderne, parintele Serafim credea ca ortodoxia are trebuinta de o „intoarcere la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme… ceea ce Sfintii Parinti numesc Calea Imparateasca”.
Una din exagerarile care au pricinuit trebuinta unei indreptari este mentalitatea super-corecta venind dinspre „dreapta”. In vreme ce acesti teologi „de dreapta” aratau cu degetul catre ceilalti si strigau „corupere apuseana”, parintele Serafim a indicat ca de fapt acesti teologi acuzatori sunt cei ce se afla sub influenta apuseana. Parintele Serafim a spus de un asemenea teolog: „In timp ce ii acuza pe toti cei ce se opun invataturii sale de <<scolasticism>>, criticul se dovedeste a fi insusi poate cel mai <<scolastic>> dintre toti” .
Parintele Serafim a vazut si influenta apuseana asupra celor de-a „stanga”; de pilda, spune de parintele Alexander Schmemann ca, „in vreme ce pretinde ca s-a eliberat din <<captivitatea apuseana>>, ignorand adevarata traditie patristica a ultimelor veacuri… a devenit el insusi captivul ideilor rationaliste protestante, privind teologia liturgica, asa cum s-a aratat cu claritate de catre parintele Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al zilelor noastre” .
Parintele Serafim nu a spus ca ar trebui sa ignoram apusul, si cu siguranta nu pe cei ce cad in exagerarile apusene (chiar daca pretind ca sunt liberi de influente apusene). El credea ca „unde se gasesc greseli, cu siguranta, sa ne straduim sa le indreptam; <<influentele apusene>> din timpurile moderne trebuiesc combatute” . Totusi, in timp ce parintele Serafim nu i-a ignorat pe cei ce au gresit ducandu-se catre dreapta ori catre stanga caii imparatesti, a folosit o mare precautie atunci cand a abordat scrierile lor. Una din cauze a fost ca parintele Serafim credea ca noi toti suntem, intr-o oarecare masura, sub „influenta apuseana” (cu exceptia poate a sfintilor, care si-au curatit cugetele si au un nivel de discernamant duhovnicesc cu mult deasupra unei persoane obisnuite).
Parintele Serafim admitea ca avea „o profunda neincredere in noi toti cei ce scriem astazi pe subiecte teologice”, si credea ca „ne gasim mai mult sub <<influenta apuseana>> decat oricine inainte, si cu cat suntem mai putin constienti de aceasta, cu atat mai respingator devine <<apusenismul>> nostru. Abordarea noastra pe de-a-ntregul rece, academica si adesea dispretuitoare a teologiei este atat de indepartata de cea a Parintilor, atat de straina lor. Sa admitem aceasta si sa incercam a nu fi atat de increzuti (vorbesc si pentru mine)” .
Vorbind de felul in care atat de multi s-au abatut la stanga ori la dreapta caii, si cat de dificil era pentru cineva a ramane drept pe mijlocul drumului, parintele Serafim spunea: „In veacurile precedente, influentele apusene au pricinuit poate unele formulari teoretice ale doctrinei care duceau lipsa de exactitate; dar astazi <<captivitatea apuseana>> inconjoara si adesea domneste insasi atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care este adesea <<corecta>> teoretic, dar avand trebuinta de adevaratul duh crestin, in aroma de nedefinit a crestinismului adevarat.
Nu gruparile religioase precum romano-catolicii sunt, atunci, de vina pentru pentru aceste devieri moderne (precum cred cei ce s-au abatut de la cale). Mai degraba, stand in mijlocul caii imparatesti si avand, prin urmare, o viziune neabatuta, parintele Serafim a putut vedea ceea ce cei care s-au abatut de la cale nu puteau: ca era propria noastra laxitate in trairea credintei cea care provoca problemele, iar cultura lumeasca si duhul religios al apusului in general avea un efect negativ asupra Ortodoxiei. Coruperea ce izvoraste din sanul protestantismului si al catolicismului exista, dar este neglijabila in comparatie cu stricaciunea pricinuita de propriile caderi si cea savarsita de apusul secularizat.
Nu terminologia catolica sau protestanta era cea care il ingrijora pe parintele Serafim, ci propria noastra indolenta si incapacitate de a pandi anti-Hristul, care (in viziunea sa) este foarte aproape. „Crestinii ortodocsi vietuiesc astazi intr-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrajmasul mantuirii omului, diavolul, ataca pe toate fronturile si se lupta prin toate mijoacele nu doar ca sa abata pe cei credinciosi de la calea mantuitoare infatisata de catre Biserica, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie <<ecumenica>>, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din ultimele zile.
Parintele Serafim spune mai departe: „Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul sa fie dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire <<ecumenica>> a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca <<nimic nu ne desparte cu adevarat>> de toti ceilalti care isi spun crestini.”
Desigur, parintele Serafim nu a avut a spune doar lucruri negative despre Ortodoxie. Fervoarea sa misionara si incercarile neobosite de a-i atinge pe vorbitorii de rusa si engleza sunt, in sine, o dovada suficienta a faptului ca parintele Serafim nu credea ca totul e pierdut. Chestiunea nu era daca apusul luat ca un intreg putea fi salvat (parintele Serafim credea ca nu), ci, mai degraba, chestiunea era cati de multi indivizi pot fi salvati din nisipul miscator in care toata lumea se impotmolise.
Parintele Serafim spunea ca: „Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva <<ortodoxiei ecumeniste>>, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai Ortodoxiei din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica” . El spunea il alt loc ca „fervoarea misionara pozitiva” pe care o vazuse era „un semn foarte bun” . Potrivit parintelui Serafim, „marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a trage din sanul ei?” [34]

Concluzie
Parintele Serafim credea ca „trebuie cu totii sa fim smeriti si sa nu cugetam mult la <<teologia>> noastra” de vreme ce „suntem cu totii poate sub felurite <<influente apusene>>” . Mai credea ca „o trezire ortodoxa ar fi tare de dorit in zilele noastre”, si ca „viata crestina autentica si inflacarata se vede, intr-adevar, arareori”. „Pentru prea multi”, spunea parintele Serafim, „Ortodoxia a devenit doar o chestiune de apartenenta in organizatia unei biserici sau implinirea <<corecta>> a riturilor si practicilor externe” .
Par. Serafim a inteles ca „Standardul crestin ortodox [este] prin insasi natura sa radical, pentru constiinta moderna” . Si a avertizat: „Succesul spiritualitatii contrafacute, chiar si in randul crestinilor ortodocsi de astazi, descopera cat de mult au pierdut si ei gustul crestinatatii si nu mai pot deosebi intre crestinismul adevarat si cel fals. De prea mult timp crestinii ortodocsi nu au apreciat comoara pretioasa a credintei lor si au neglijat sa foloseasca aurul curat al predaniilor ei” .
De aceasta pierdere a contactului cu insusi duhul Ortodoxiei vorbeste parintele Serafim atunci cand cuvanta impotriva „influentei apusene”. Nu cei ce foloseau termeni, categorisiri si genuri literare apusene se aflau (neaparat) sub corupere apuseana sau in captivitate apuseana. In chip straniu, acei oameni care ii atacau pe ceilalti pentru presupusa lor „corupere apuseana” erau in realitate cei mai afectati de unele dintre cele mai nesanatoase aspecte ale apusului .
Parintele Serafim credea ca este cu putinta ca cineva sa foloseasca limbajul apusean si sa ramana credincios, in acelasi timp, duhului ortodox. In Rusia secolelor 18 si 19, s-a petrecut atat o utilizare a limbajului si a genurilor literare apusene, cat si o intoarcere la o invatatura si practica ortodoxa mai credincioase. Parintele Serafim nu vedea o contradictie in aceasta, si nu a gasit-o a fi neobisnuita in mod deosebit. Parintele Serafim nu a crezut ca protestantismul si catolicismul erau pe deplin fara de adevar, le-a vazut doar ca fiind fara de nadejde incomplete . In viziunea sa, atata vreme cat cineva ramane credincios credintei ortodoxe, nimic nu il poate impiedica sa foloseasca anumiti termeni si genuri literare utilizate de catre protestanti si catolici.
Parintele Serafim spunea ca „O Ortodoxie bine echilibrata… poate primi cu usurinta orice influenta straina care vine asupra-i si sa o indrepteze, facand-o ortodoxa”. Precum am mentionat inainte, o aplicare a acestui principiu poate fi gasita in vietile Sfintilor Ignatie si Teofan, care „vorbeau oamenilor in limbajul vremurilor lor… o perioada foarte apropiata celui de-al 20-lea veac. Toate ispitele vremurilor noastre le erau cunoscute, indeosebi Episcopului Ignatie, care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, era el insusi inginer, si cunostea toate teoriile recente ale matematicii si calculului”.
Cunoscand situatia actuala si intreaga intelepciune apuseana, ei au infatisat acelor timpuri predania ortodoxa si au raspuns feluritelor argumente. Episcopul Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletlui dupa moarte, elucidand predaniile ortodoxe intr-o maniera care sa fie pe intelesul omului apusean. Acesti Parinti, precum si altii care i-au citit si le-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-o maniera foarte accesibila.”
Parintele Serafim s-a ridicat impotriva laxitatii si a indiferentei – coruperea apusului secularizat era cu mult mai importanta in mintea parintelui Serafim decat coruperea provenind din partea religiilor apusene. Asadar, nu era felul de vorbire apusean, precum cel folosit istoric de catre romano-catolici si protestanti, cel impotriva caruia era parintele Serafim. Mai degraba, era impotriva folosirii limbajului vag, armonizat ecumenismului, care ar jertfi adevarul de dragul unitatii. Atata vreme cat cuvintele si genurile literare erau umplute de continut ortodox, nu era important, in mod deosebit, pentru parintele Serafim, daca aceasta se realiza folosind limbajul ortodox traditional, sau un limbaj care pana acum a fost strain Ortodoxiei.
Arhiepiscopul Ioan al San Francisco-ului a avut o viziune pe care parintele Serafim pare sa o fi impartasit: „renasterea Ortodoxiei Apusene, nu prin mijloacele intemeierii de <<dependinte>> ale Bisericilor rasaritene, ciu prin reintemeierea Bisericilor Apusene locale, generata de stravechile, adancile radacini crestine ortodoxe indigene”. Pentru ca aceasta sa se petreaca, insa, amandoi acesti mari colosi duhovnicesti au realizat ca adevarul trebuie cautat cu o ardoare schimbatore de viata, si ca mandria va trebui combatuta neincetat: caci doar atunci va avea Ortodoxia vreun efect asupra oamenilor din lumea apuseana.
Parintele Serafim spunea ca „in afara Ortodoxiei autentice, sporeste intunericul” . Trebuie, ca ortodocsi crestini, sa fim siguri ca intunecimea creste in pofida stradaniilor noastre, si nu din pricina lor. Parintele Serafim spunea: „Este mai tarziu decat credeti”, dar am putea adauga: „Grabiti-va, prin urmare, sa savarsiti orice stradanie va sta in putinta pentru a ajunge la cei ce sa gasesc inca in intuneric. Dar, mai intai, asigurati-va ca va gasiti pe calea imparateasca



Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut

Măicuţa Siluana este o monahie tânără … trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.
- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?
- Cred că da. Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni – cum a fost obiceiul în sfintele mănăstiri – mai ales dacă sunt foarte puţini. Şi atunci, ei să se ocupe de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin… Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească – ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări – adică sfătuirea – şi în anumite condiţii.
Apoi, noi suntem ca albinele, noi, femeile. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Şi este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.
- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.
- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult …
- … şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care  îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.
- Da, aceasta este păcat… dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, să spunem, când avem ceva urgent de făcut, ceva care poate să nu pară foarte important. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, să spunem, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune şi …. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, şi fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe; gândiţi-vă, sunt atâtea mănăstiri unde Sfânta Împărtăşanie este o raritate, nu? Se împărtăşesc foarte rar, din motive nu de mine ştiute sau … nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta, dar, dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa….” Dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei, nu? De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare – şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.
- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.
- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe – şi maica stareţă e în aceeaşi situaţie, nu are cum… Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită, ca să spun aşa, o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Deci, programul de muncă nu este ca cel din mănăstirile despre care vorbiţi. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă, dar nu… Cea mai mare tragedie  a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”, sau, ce ştiu eu, altceva.
Omul bolnav
- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?
- Maică, suntem bolnavi. De fapt, nu e un lucru nou, toată lumea ştie: suntem bolnavi, omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru, din zilele de astăzi este îngrozitor de bolnav. Deci, acuma, păcatul strămoşesc şi moşesc, părintesc, să zicem, nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie, şi: „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”) şi rezultatul va fi un… ce o să apară de aici? Un prefăcut, un mincinos, un… mereu îmi scapă cuvântul ăla care spune exact lucrurilor pe nume…
– Un ipocrit!
- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine, şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt… eu vorbesc aici de omul duhovnicesc, care poate să fie preot, călugăr, călugăriţă, nu vorbesc numai de omul din lume. Omul din lume poate să fie ipocrit la ocazie: când n-are încotro, când are un interes. Însă creştinul, care porneşte pe cale să dobândească virtuţile, şi politicianul care vrea să ajungă sus, alege calea asta ca pe o cale de devenire, de realizare de sine.
O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul – deci toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni – pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica, deci care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. Nu ştie nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.
Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, care înseamnă asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricoasă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Ei, atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot s o iau pe alte sinapse, să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva (vine deodată, nu stă să mă întrebe, nu?), omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.
Or, noi venim la mănăstire, în ultimul timp, când am venit aşa, mulţi, slavă Domnului că am venit! – venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, setea asta a omului de bucurie sfântă, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă – dacă înţelegeţi ce spun – care este alimentată de cântări sentimentale…, care au rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa – acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Şi atuncea, eu, după ce am venit aşa la mănăstire – ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului – emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru – duhul nostru, care vrea pacea, care vrea mântuirea, care vrea iubirea de vrăjmaşi, care vrea să se sfinţească. N-are, şi nici nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiectată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”, nu? Că suntem oameni plini de creativitate în toate domeniile sufletului nostru, în toate puterile lui. Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Păi, maică, dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi – mama spăla, mama călca, mama făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică (că sunt copii care ascultă muzică psaltică). Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum… asta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!
Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea, avem o lene în noi… maică, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii, de … Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dacă are numai atât, nu? dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.
Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât, puţin, nu? Pentru că nu merge, nu? Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest liturgic, este un gest de slujire, cum zicea măicuţa adineaori: „Cine e mai mic, ăla-l slujeşte pe cel mai mare”, nu? Or, asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Despre invidie şi lene sau despre mănăstire ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?
- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Ştiu mulţi bărbaţi care mi s-au confesat, am avut discuţii duhovniceşti, dar cu călugări, nu. Eu nu ştiu care este diferenţa. Dar ei spun, bărbaţii spun, călugării spun şi bărbaţii spun, că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare – de câte ori poţi să alegi stareţi? Şi ce şanse ai, din 70, să fii tu stareţul? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau… aici rivalitatea poate să mai fie, probabil, în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun, cine e mai …
- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?
- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc că eu nu-i cunosc pe ei, aşa, eu cunosc ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

- Dar e mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Deci, când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin… dar, să ne întoarcem la oile noastre!
- La albine…
- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului omenesc, acea dorinţă de mai mult (omul doreşte mai mult, e însetat de absolut şi doreşte mai mult), care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte, sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, care eu cred că e omenească, nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc, de când am auzit cuvântul ăsta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm – eu, cel puţin! – cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, dacă nu mai primesc încă un gând, după ce am văzut ce face cineva, şi nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie – cel puţin din corespondenţa şi din consilierile, ca să zic aşa, că nu găsesc alt cuvânt, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu – sunt copii bătuţi, copii abuzaţi – dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10 – un lucru greu de obţinut, nu? Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le marchează, le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.
Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Deci, cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor – atent să descopere persoana, adică asta înainte de îmbrăţişare sau de ceva intim. Fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie – dar nu neapărat dezamăgiri în dragostea personală, ci pur şi simplu, aşa – deci, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine, sunt puţine – această fată îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Deci este o iubire pătimaşă – nu în sensul, cum să spun eu, al desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are? Dacă maica stareţă e mai atentă cu cineva sau are mai multă bază pe cineva când face o treabă şi mai multă bază pe altcineva când face altă treabă, sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă, cu lăudarea, cu… Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Deci, întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, – pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă şi… Hristos S-a lepădat de tată şi de mamă, ca să facă nunta cu noi, ca să ne mântuiască.
Deci această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu, că pe el l-a iubit mai mult, pe mine m-a bătut, pe el nu l-a bătut, înţelegeţi? Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”

- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul ăsta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează(Moceanu o avea cinci ani?)vezi sa o stergi pe asta, sa nu apara asa. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.
- Exact! E spital, da, da. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Or, noi negăm: „E adevărat că m-am masturbat vreo 20 de ani (să nu puneţi asta acolo, eu vă spun aşa)…

- Dar e un fapt care e la… Doamne iartă-mă! Dar există în mod curent!

- Da, da! Nici nu mai ştiu bieţii oameni dacă e păcat, dacă nu-i un fel de a fi, este cumplit ce mărturisesc oamenii şi copiii pe internet, cei care-mi scriu – este o boală cumplită, pentru că este acest duh distrugător. Şi spun ei: “am făcut atâţia ani, dar acuma m-am lăsat!” Păi, a te lăsa de fumat şi a te lăsa de asta nu înseamnă decât că ai găsit alt fel de masturbare, şi alt fel de ţigară, înţelegeţi? Sunt forme atât de rafinate! Vorbeam de curând cu o luptătoare, care a ieşit din dependenţă de drog, dependenţă de alcool, o făptură cu totul şi cu totul… şi acuma îmi spune: „Măicuţă, eu de 20 de ani, de când sunt abstinentă, am fost tot beţivă şi m-am îmbătat cu furia mea!” Deci, îşi căuta mereu motive de furie – îndreptăţite, evident! – şi, maică, acesta este tot un consum! Furia, când ne dezlănţuim, se produc în noi nişte substanţe, nişte hormoni care produc endorfine în creier şi care dau plăcere. Tot păcatul e însoţit de plăcere. Ai renunţat la masturbare, că era păcat. Dar, dacă te supără cineva, plângi, îţi plângi de milă, şi scrii poezii, şi scrii un cântec, şi suspini până te uşurezi. Înţelegeţi? Până când nu vom înfrunta această spărtură a omului lăuntric prin care se scurge energia noastră, şi care trebuie transformată în virtuţi, că n-avem altă cale, nu facem decât să ne amăgim. E mare amăgirea.
Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de sfânta biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce … îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea, să zicem, duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme, şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile – trec prin noi ca …
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer, de acolo, şi ne scotea din necaz, nu? Şi chemarea lui în… viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, nu? Sau negarea? Şi asta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi [să zic]: „Doamne, fă ceva cu mine!”  că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am…”, şi unii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed, aşa, ca să le facă El!”
Deci, este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Şi lenea asta… Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schimbă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. O opţiune, cum să spun… părinţii spun aşa, că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem? Noi suntem, aşa, noi… mă rog, trebuie să construim chilii.” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie; că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut…, el scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească, nu? Sigur că nevoia lui de a şti multe se perverteşte în curiozitate: „Ce zice cutare? Ce s-a întâmplat cu cutare?” Dar să presupunem că ştii – că ştii că trebuie să lupţi împotriva neputinţelor tale, cerând vindecare de la Dumnezeu întâi, şi după aceea să… Dar aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că ea mi a zis, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte” – ştii? Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.
“Să fim atenţi la durere”
Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte … aşa… nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – deci, a pus Dumnezeu durerea, ca să sară, să se dea jos – şi omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, că de ce i-a făcut una ca asta; să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Ce fac? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a ei are bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? De ce? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă – nu? Îi leagănă. Bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Şi în felul ăsta, asta învăţăm. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.
- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.
- Exact! Şi atunci, copii aceştia care vin, care se duc în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, să zicem, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” sau… dar cum a ajuns acolo? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost violat, a fost minţit, a fost umilit, a fost … a învăţat să violeze, să bată, să… Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească, că asta e lucrarea noastră, nu? Îi ajutăm pe oameni să simtă că vindecarea e în biserică şi să meargă să se spovedească şi să intre în harul lui Dumnezeu. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-aveai cum să-ţi treacă… Probabil că o fi fost lume mai emancipată, pe glob, şi pe vremea aceea, dar, în orice caz, nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăla viu care geme sub blestem.
De la blestem la bucurie
Noi, maică, noi trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri, în sinapsele noastre – scrie ceva: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa – şi astea toate sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecuvântarea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învăţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvântându-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe ăla, că „Uite unde e!”
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog… A zis: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Înţelegi? Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e, pentru că eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care ies din asta, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo, nu? Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” – înţelegeţi? Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi ar trebui… ar trebui? Doamne, iartă-mă! Nu! Cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil, şi că Dumnezeu preface orice…
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Deci, este vorba de restaurarea omului de treabă care ia în deplinătatea dorinţelor lui să lucreze pentru performanţe duhovniceşti – deşi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi – când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!” – şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!” – vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune; nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!
A consemnat Mădălin Iacob