zelender

miercuri, 30 noiembrie 2011

Imagini de la 1 decembrie 1918 La Multi Ani Romania !!!!

GALERIE FOTO cu singurele imagini din timpul evenimentelor din 1 decembrie 1918

autor: FrontPress 01.12.2011
Singurele fotografii care se păstrează din timpul evenimentelor din 1 Decembrie 1918 sunt realizate de Samoilă Mârza, ajuns “fotograful Unirii” din întâmplare. Avea 32 de ani, iar cu patru zile înainte se întorsese din război. Ca să ajungă la Alba a mers 11 kilometri, cărând aparatul pe bicicletă.
1 Decembrie 1918, începutul României moderne, are multe poveşti, unele uitate ori ştiute doar de istorici. Una dintre ele este cea a lui Samoilă Mârza, ajuns din întâmplare “fotograful Unirii”. În 2011, doar istoricii îşi mai amintesc de Samoilă Mârza. Mormântul său este uitat şi neîngrijit într-un cimitir din Alba Iulia, iar recent reprezentanţii firmei care administrează locurile de veci i-au somat pe urmaşii fotografului că vor exhuma osemintele acestuia pentru neplata unei taxe de concesiune.
Singurele fotografii care se păstrează din timpul evenimentelor din 1 Decembrie 1918 sunt realizate de Samoilă Mârza, originar din localitatea Galtiu, din judeţul Alba. La 1 Decembrie 1918 Samoilă Mârza avea 32 de ani.
Istoricul Liviu Zgârciu povesteşte că Samoilă Mârza a ajuns “fotograful Unirii” dintr-o întâmplare, deoarece fotograful Arthur Bach, angajat oficial de către organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, nu s-a prezentat pentru a imortaliza evenimentele, informează Mediafax.
În timpul primului război mondial, Mârza a fost încadrat în serviciul topografic şi fotografic al armatei, fiind trimis pe frontul din Italia.
Înainte cu patru zile de 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza s-a întors în satul natal, Galtiu, iar în dimineaţa de 1 Decembrie a pornit şi el spre Alba Iulia, după ce a făcut trei fotografii cu săteni care mergeau la Marea Adunare Naţională.
Fotograful şi-a cărat aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pe bicicletă, pe distanţa de aproape 11 kilometri dintre Galtiu şi Alba Iulia.
“Din păcate, Samoilă Mârza nu a avut acces în Sala Unirii, pentru că nu avea credenţional (permisul de acces la adunarea din Sala Unirii – n.r.) şi din sală nu există nicio fotografie. Din fericire, a făcut alte cinci fotografii, trei instantanee din mulţime şi două imagini cu tribunele oficiale, care sunt singurele fotografii ale evenimentului de la Alba Iulia”, explică Zgârciu.
În ultimii ani ai vieţii, Samoilă Mârza a trăit în sărăcie, fiind nevoit în anumite momente să-şi vândă chiar şi clişeele pe care imortalizase evenimente istorice importante.
Liviu Zgârciu spune că lucrul cel mai trist este că multe clişee nu au ajuns la colecţionari sau fotografi, ci au fost distruse, iar sticla a fost folosită la fabricarea unor oglinzi foarte căutate în acea perioadă.
Istoricul spune că, în 1967, directorul Muzeului Naţional al Unirii de la acea dată, prof. dr. Gheorghe Anghel, a reuşit să cumpere de la Samoilă Mârza aparatul folosit pentru a imortaliza evenimentele din 1 Decembrie 1918, dar şi clişeele cu fotografiile de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
“Samoilă Mârza a imortalizat numeroase evenimente istorice, dar, din cauza lipsurilor materiale, multe clişee fusese nevoit să le vândă pentru sticla specială din care erau confecţionate. Cu banii primiţi de la muzeu, Mârza şi-a cumpărat un aparat performant pe care dorea să-l folosească în 1968, la evenimentele comemorative ale Marii Uniri, dar a murit în 1967″, spune Zgârciu.
Samoilă Mârza a reuşit, de-a lungul timpului, să imortalizeze evenimente istorice importante, precum vizita Regelui Ferdinand I din anul 1919 de la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, încoronarea Regelui Ferdinand I cu Regina Maria, în 22 octombrie 1922, la Alba Iulia, sau în 1928 – manifestările organizate la Alba Iulia pentru a marca împlinirea a zece ani de la Marea Unire.
Fotograful a realizat, în 1919, un album despre 1 Decembrie 1918, numit “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri”, pe care l-a oferit cadou unor personalităţi ale perioadei respective: Regele Ferdinand I, primul ministru I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, generalul francez Henri Mathias Berthelot. De asemenea, un exemplar al albumului a fost folosit ca document, fiind depus de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Versailles.
Regele Ferdinand I l-a declarat printre furnizorii Curţii Regale, iar generalul Berthelot i-a trimis un permis de călătorie gratuită pe căile ferate franceze.
În pofida importanţei istorice a muncii sale, fotograful Samoilă Mârza a trăit mereu aproape de sărăcie, dovadă fiind şi faptul că timp de aproape 60 de ani a folosit acelaşi aparat foto vechi, cu care imortalizase evenimentele de la 1 Decembrie 1918. Ultimul său album “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” l-a dăruit fostului dictator Nicolae Ceauşescu, în 1966, în timpul vizitei acestuia la Alba Iulia.
Fotografiile lui Samoilă Mârza au ajuns celebre, însă de “fotograful Unirii” îşi mai amintesc doar istoricii.
Unul dintre istoricii de la Muzeul Naţional al Unirii a avut uimirea să descopere, recent, că rămăşiţele lui Samoilă Mârza au fost pe punctul de a fi exhumate de firma care administrează cimitirul în care se află mormântul fotografului, în Alba Iulia. Zgârciu afirmă că pe monumentul funerar fusese lipită o somaţie pentru neplata taxei de concesiune a locului de veci.
Mormântul a fost salvat doar la intervenţia mai multor istorici, însă s-a demonstrat, după cum susţine istoricul Liviu Zgârciu, că şi alte personalităţi înhumate în cimitirul din Alba Iulia ar fi putut avea aceeaşi soartă şi nimeni să nu afle.
Cei care se hotărăsc să caute în cimitirul municipal din Alba Iulia mormântul lui Samoilă Mârza trebuie să aibă multă răbdare şi timp, deoarece acesta nu iese cu nimic în evidenţă, nu e marcat şi nici îngrijit.
Pe micul monument funerar de la căpătâiul marelui fotograf se pot vedea una dintre celebrele fotografii ale acestuia din 1 Decembrie 1918 şi urmele somaţiei lipite de administratorii cimitirului, prin care anunţau exhumarea pentru neplata taxei de concesiune. De Dan Lungu – Gandul
Home |

Cealalta fata a lui Tudor Arghezi (1880-1967)

autor: FrontPress 30.11.2011
Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute, deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.
Ca mulţi alţii din generaţia sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti, reabilitat tot de aceştia câţiva ani mai târziu.
Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naşte la Bucureşti în mai 1880, şi debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicaţie condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simţit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:
“Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”
La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoşilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”
Arghezi, colaboraționistul
Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca şi în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momenul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Activitatea sa din aceşti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.
Deşi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieşită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuşi criticii întregii societăţi.
În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziţie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii şi i-a reuşit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziţie asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).
Arghezi, Carlistul
Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărţită cu privire la valoarea operei argheziene: generaţiile mai în vârstă, tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea, a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.
În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)
În 1933, a fost întemeiată Fundaţia pentru Literatură şi Cultură „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrări ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune că Arghezi foloseşte în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context, e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
Arghezi, antifascistul
În ajunul plecării lui Carol de pe tron şi din ţară, Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. S-a afirmat însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Reproducem aici întregul text, prea savuros pentru a fi tăiat:
„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”
În mod evident, a urmat închisoarea. Arghezi a plătit pentru acest pamflet cu câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Momentul 23 august l-a mulţmuit probabil pe poet, deşi influenţa sovieticilor în România – şi, poate, intuiţia că lucrurile se vor înrâutăţi – n-avea cum să-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodată comunist.
Arghezi, marginalizatul…
Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu câţiva ani înainte marea revelaţie a artei moderne românești. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.
Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.
Reabilitarea: Arghezi, poet național
El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de către Dej, evident cu un preţ. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine şi în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.
Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naţionale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune şi respingere, după compromisul făcut cu autorităţile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeţi naţionali. De Andreea Lupşor - Historia
« | Home | »
 

marți, 29 noiembrie 2011

Trebuie sa gandim in ilegalitate, dar preturile au luat-o razna, adica s-au dublat


Incep sa cred din ce in ce mai mult in faptul ca puteri oculte internationale,  vor cu tot dinadinsul sa stearga definitiv de pe fata Pamantului Romania. Totul ni se face impotriva noastra, in timp ce ni se explica ca pentru dobitoci ca, este pentru binele nostru.  Am vazut la tv. viata lui Pink cel care a facut ultimele canoane ale masoneriei si se zice ca si ale KKK. Am pus la indoiala ca acum s-ar mai putea  tine in palma toata omenirea. Dar  vad ca in ultimii  22 de ani, dar mai ales  in ultimii 7 ani, poate sub dominatia americana, se  vrea cu tot dinadinsul  stergerea fiintei nationale. Mi se pare foarte dubios ca,  nu are nimeni de zis nimic,  si am vazut ca se formuleaza tot mai clar  ca, totul trebuie sa se desfasoare in ilegalitate. Poate  acesta este raspunsul cand, la tv. se discuta de catre moderatoare si moderatori ca, totul  merge struna si ma gandesc ca numai mie, mi se pare ceva anormal.
In seara asta ma uitam la o moderatoare care vorbeste pe nas ca," bine, bine  in toata Europa  este greu si este criza". Dar cum poate o vorbitoare pe nas, sa stabileasca ca este bine asa, cand europenii  au salarii de 10 - 20 de ori mai mari ca noi si pensiile la fel. Cand  preturile la ei sunt mai mici. Cum sa fie la fel cand s-a spus ca, salariile si pensiile raman inghetate si eu am fost in piata si ciupercile pe care le luam cu  6 lei, le iau acum cu 11,5 lei, cutiuta de chibrituri nu mai este 10 bani ci 20 de bani,  patrunjelul nu mai este 50 de bani legaturica, ci un leu, mezelurile, carnea, nu mai spun ca sunt acum la preturi astronomice, de la 100 au trecut direct la 300 de lei kg., etc. ??? Si toate preturile au luat-o razna.  Cum a inghetat ? Ce a inghetat, poate mintea celor care ne conduc ?  Pai din cauza lor ca tot timpul au spus ca  ingheata,  dar  numai preturile nu au inghetat. Ca sa fim la acelas nivel ca luna trecuta, adica inghetate,  trebuiesc  ca salariile si pensiile si orice venituri sa se dubleze !!!!Si se vorbeste  tot timpul de reduceri de personal , cu sutele de mii. Dar din ce vor trai oamenii aceeia cu copii, cu familiile lor?
Si sistemul sanitar care va fi privatizat, cum va  fi restructurata pentru binele nostru, al tuturor? Vad ca se face pentru raul nostru. Pentru ca aceasta situatie,  se face special si nici  tacerea noastra a tuturor  nu este normala.  Dar poate mi se pare numai mie si ceilalti o duc stralucit si aceea stralucine nu a ajuns si la mine. Dar OPOZITIA  !!!!  UNDE ESTE ??????  FILOZOFEAZA ??????

A murit Svetlana Peters, fiica lui Stalin

Svetlana Peters, fiica lui Stalin care a fugit în SUA şi a denunţat comunismul, a murit la 85 de ani

autor: FrontPress 29.11.2011
Stalin şi Svetlana
Fiica fostului dictator sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, care a denunţat comunismul după ce a fugit în Statele Unite ale Americii în timpul Războiului Rece, a murit la vârsta de 85 de ani, după ce ultima parte a vieţii a trăit-o retrasă, departe de ochii lumii şi ai presei. Lana Peters era ultimul copil al lui Stalin rămas în viaţă şi l-a descris la un moment dat pe tatăl ei drept “un monstru moral şi spiritual”.
În 1967 a fost ajutată de serviciile secrete americane să fugă din Uniunea Sovietică, stârnindu-se la vremea respectivă un scandal diplomatic suplimentar între cele două superputeri.
Născută Svetlana Stalina, a ales numele de familie al mamei Alliluyeva, după moartea tatălui ei în 1953. A încetat din viaţă Lana Peters, noua ei identitate adoptată după ce a cerut azil politic în SUA.
S-a stins din viaţă în 22 noiembrie în Wisconsin, suferind de cancer la colon, scrie The Guardian.
A experimentat mai multe religii şi a fost măritată de patru ori. A scris câteva cărţi, cele mai bine vândute fiind autobiografiile din perioada trăită în Uniunea Sovietică.
Decizia de a-şi părăsi ţara a fost parţial motivată de persecuţiile autorităţilor asupra celui de al treilea soţ. Fuga ei a fost o lovitură propagandistică uriaşă pentru occidentali. Când a ajuns în New York a organizat imediat o conferinţă de presă prin care a denunţat regimul comunist.
Imediat premierul rus Alexei Kosygin a catalogat-o drept “instabilă moral” şi “o persoană bolnavă” spunând că “nu putem decât să simţim milă faţă de aceia care doresc să se folosească de ea în scopuri politice şi pentru a discredita Uniunea Sovietică”.
Peters era singurul copil al lui Stalin cu cea de a doua soţie, Nadezhda Alliluyeva, care s-a sinucis în 1932. A studiat la Universitatea din Moscova şi apoi a lucrat ca profesoară şi translator până la fuga în SUA.
La 18 ani a sfidat dorinţa tatălui ei şi s-a căsătorit cu studentul evreu Aleksei Kapler. Au avut un copil, dar mariajul a fost anulat şi soţul trimis într-un lagăr de muncă din Siberia.
Cu cel de al doilea soţ, Yuri Zhadanov, a avut o fată. După ce a divorţat de acesta, s-a căsătorit în 1964 cu Brijesh Singh, un comunist indian.
În SUA s-a căsătorit pentru a patra oară, cu William Wesley Peters. Au avut împreună o fiică, înainte de a divorţa şi de acesta, în 1973.
O perioadă a trăit şi în Marea Britanie, dar s-a reîntors în Uniunea Sovietică în 1984, pentru a-şi revedea cei doi copii lăsaţi în urmă. A reprimit cetăţenia sovietică, dar după numai un an a revenit în SUA, unde şi-a petrecut restul vieţii. Sursa: FrontPress.ro
«

luni, 28 noiembrie 2011

Casapoundism

Casapoundism (GALERIE FOTO)

autor: FrontPress 28.11.2011
Sâmbătă 26 noiembrie a avut loc, la Napoli, manifestația națională a CasaPound Italia. Ce reporteristic am început. Cum nu poți să vindeci o fată ca mine de naționalisme și de camaraderie, bineînțeles că nu puteam să lipsesc.
Situația de la Napoli se povestea să fie cam așa: cu vreo lună în urmă, niște unii o agresaseră pe președinta CPI Napoli ca niște antifasciști răi și, când camarazii ei s-au gândit să riposteze, au venit cu furci și topoare, bastoane și căști, escortați de poliție, ca nu cumva să pățească ceva, bieții de ei. Pe urmă, când s-a anunțat marșul, media tradițională și facebookiană a început să fiarbă, care mai de care mai antifa, că vai, în orașul lor nu pot accepta așa ceva, că vor face contramanifestații și vor drege. În consecință, prefectura a redus marșul la un sit-in, că au fost avertizați că băieții ăștia cu steaguri cu țestoase vor distruge ordinea publică.
Am ajuns în piață cu vreo 2 ore înainte de marș. Așteptam cu sufletul la gură tensiunea, dar ea nu mi s-a arătat. În ziar scrie că erau de față antifasciștii care scandau lozinci. Eu n-am văzut niciunul, cred că se camuflau minunat. Mai scrie că toate barurile erau închise de frica manifestației. Nu știu care, că noi ne-am luat bere, senvișuri și pizză de la niște baruri din piață, ai căror angajați nu mai făcuseră așa vânzare de ani și ani. Cică poliția ne înconjura și nu ne lăsa să ieșim din perimetrul pieței. Probabil m-am plimbat pe o stradă lăturalnică în imaginație. Ce mai scrie? Că au confiscat o dubiță cu obiecte contondente. Da, cu boxe, chestii pentru construit o scenă și lumini, foarte contondente dealtfel, de a trebuit să-și aducă niște băieți boxele personale de acasă. Mă rog, mai că aș fi vrut să fiu în manifestația din ziar, pare mult mai interesantă, e bombastică așa.
Bine, drept să vă spun, eu mi-aș fi dorit puțină activitate cu poliția și antifaii, așa, măcar pentru diversitate, că văzusem eu pe interneturi că așa se întâmplă la manifestațiile din străinătate. Dar nimic, pace și seninătate. Parcă mi-e dor de ăia zece unguri cu glugi care se arătau pe la marșurile din țară și strigau în ungurește chestii pe care bineînțeles nu le înțelegeam.
Să devin mai serioasă, nu? Hai. A fost așa: cam 2000 de persoane (unii zic peste 1000, alții zic chiar 4000, e un mister neelucidat) și bannere cu: “Goldman Sachs, Italia nu e de vânzare”, unul cu fața noului premier Monti și cu textul ”Împotriva dictaturii băncilor – stat, popor, muncă!”, altele pentru eutarhie europeană, și cu proiectele lor de lege: Închiderea Equitalia, o societate de recuperare a creanțelor care are un sistem dubios prin care dacă nu plătești timp de vreo 2 luni îți ia casa, Tempo di essere madri – prin care militează pentru dreptul mamelor de a avea ore de muncă mai puține și salarii suficiente și Mutuo sociale – un proiect asemănător cu ANL-ul de la noi, pe care au reușit deocamdată să-l implementeze în Lazio. În rest, oameni frumoși și entuziaști, steaguri fluturând, slogane cântate (cred că numai italienii ar fi fost capabili să-și cânte sloganele în loc să le urle) și polițiști strângând rândurile. Au participat camarazi din Franța, Canada, Belgia, Rusia, Ucraina, Irlanda și, surpriză, chiar și România.
În loc de încheiere, câteva poze:
« | Home | »


duminică, 27 noiembrie 2011

"Clopot nazist"

Autoritatile germane deranjate de un “clopot nazist” dedicat lui Hermann Goering, adjunctul lui Adolf Hitler

autor: FrontPress 27.11.2011
Guvernatorul landului Schleswig-Holstein a cerut autorităţilor locale din satul Tumlauer-Koog, situat aproape de graniţa cu Danemarca, să îndepărteze dintr-un memorial închinat victimelor celui de al doilea război mondial un “clopot nazist”, dedicat lui Hermann Goering, adjunctul cancelarului Adolf Hitler şi comandantul aviaţiei militare germane, temuta Luftwaffe, în timpul celui de al Treilea Reich.
Conform săptămânalului Der Spiegel, clopotul a fost donat comunităţii locale în 1935 de organizaţia naţional-socialistă  Reichsnahrstand, care era responsabilă cu regularizarea producţiei agricole şi alimentare. Lucrarea este împodobită cu rune nordice şi svastici şi are inscripţionate lozinca “fermierii germani sunt izvorul nesecat de sânge al naţiunii germane”, precum şi numele lui Goering, după care a şi fost redenumită localitatea, până la sfârşitul războiului.
După război, clopotul a fost ţinut într-un turn din lemn şi folosit pentru a alarma populaţia în cazul unor dezastre naturale sau pentru a marca anumite evenimente şi ceremonii, precum naşterea unui copil. În 2008 clopotul a fost mutat în incinta memorialului, pentru că nu mai putea fi folosit în scopul pentru care a fost creat, apărând mai multe fisuri.
A stat acolo până când un tursit s-a plâns autorităţilor, guvernatorul landului, Peter Harry Carstensen, cerând edililor locali să îndepărteze lucrarea “nazistă”.
Primarul satului, Christian Marwig, mirat de scandalul stârnit, a propus instalarea unei plăcuţe explicative. Până la urmă a cedat presiunilor şi a fost de acord cu mutarea clopotului  într-un depozit, departe de ochii curioşilor. Sursa: FrontPress.ro

«
 


sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Ultimii cruciati ai Spaniei

DIVIZIA ALBASTRA: Ultimii cruciati ai Spaniei

autor: FrontPress 27.11.2011
Cel de al doilea război mondial a fost ultima mare confruntare ideologică. Milioane de oameni au participat, voluntar sau constrânşi, la o încleştare apocaliptică. Spania, abia ieşită dintr-un crunt război civil care a adus la putere forţele naţionaliste, a rămas neutră. Cu toate acestea, zeci de mii de spanioli s-au simţit datori să contribuie la “Cruciada antibolşevică”, cunoscând pe pielea lor ce înseamnă lupta contra comunismului. Astfel a fost creată o unitate specială în cadrul armatei germane, formată din voluntari spanioli, care să lupte pe frontul de est: Divizia Albastră.
Denumirea acestei unităţi a fost inspirată de culoarea cămăşilor purtate de militanţii Falangei Spaniole, o organizaţie naţionalistă catolică care s-a remarcat în lupta contra comuniştilor şi anarhiştilor în timpul războiului civil dintre 1936 şi 1939. Singura condiţie impusă de generalul Franco, noul conducător al Spaniei, a fost ca această unitate să fie folosită exclusiv în luptele contra sovieticilor şi nu a aliaţilor lor occidentali.
1940: Generalul Franco şi cancelarul Adolf Hitler
Prin această manevră Franco a reuşit să menţină pacea cu Aliaţii occidentali şi în acelaşi timp să-şi plătească datoria morală şi faţă de cancelarul Adolf Hitler, care l-a susţinut politic şi militar (prin Legiunea Condor) în războiul civil.
La cererea Spaniei, Hitler a aprobat în iunie 1941 formarea unităţii speciale şi imediat mii de voluntari spanioli au luat cu asalt centrele de recrutare. Astfel, deşi guvernul de la Madrid făcuse planuri pentru un lot de 4.000 de voluntari, peste 18.000 de persoane, dintre care 2.600 de ofiteri, au fost recrutate în prima fază. Majoritatea erau veterani ai războiului civil şi/sau membri ai Falangei Spaniole.
Generalul Agustin Munoz Grandes a fost numit la conducerea Diviziai Albastre.
Datorită faptului că voluntarii nu puteau purta uniformele armatei spaniole, ţara lor fiind oficial neutră, aceştia fost echipaţi cu uniforme germane, având un ecuson distinctiv în culorile naţionale.
În iulie 1941 primul tren cu spanioli a plecat din Madrid pentru o sesiune de antrenament de cinci săptămâni în Bavaria. După ce a fost depus jurământul standard faţă de Adolf Hitler, unitatea fiind încorporată în armata germană, primul lot de voluntari a fost trimis în Polonia, de unde au pornit în marş iniţial spre Moscova, apoi spre Novgorod şi în final spre Leningrad.
În timpul asedierii Leningradului, Divizia Albastră a suferit pierderi grele. Din această cauză au început să fie trimişi şi recruţi din Spania, prin rotaţie, nu numai voluntari. Astfel, un total de 45.000 de soldaţi spanioli au luptat pe frontul de est, prin rotaţie. Actele lor de bravură au fost recunoscute atât prin decoraţii spaniole cât şi germane.
General Emilio Esteban Infantes, cel de al doilea comandant al Diviziei Albastre
După căderea frontului la Stalingrad, general Emilio Esteban Infantes a preluat comanda unităţii. Au început să fie exercitate tot mai multe presiuni internaţionale din partea Aliaţilor occidentali şi interne din partea Bisericii Catolice în special pentru retragerea trupelor. Astfel Franco a fost nevoit în 1943 să înceapă negocierile şi ordinul de retragere a fost emis în luna octombrie.
Unii voluntari au refuzat să se întoarcă în Spania, preferând să lupte contra bolşevismului. În jur de 3.000 de spanioli, majoritatea falangişti, au ales să rămână, ei fiind reuniţi într-o nouă unitate denumită Legiunea Albastră. Alţi spanioli au fost încorporaţi în unităţi germane ale armatei sau ale Waffen SS. Unii au ajuns să se numere printre ultimii apărători ai Berlinului, înainte ca Armata Roşie să cucerească în întregime capitala celui de al Treilea Reich.
Voluntarii spanioli au înregistrat pierderi grele în luptele împotriva sovieticilor: aproape 5.000 de morţi şi 8.700 de răniţi. Alte câteva sute au căzut prizonieri, unii reuşind să se întoarcă acasă abia în 1954. Sursa: FrontPress.ro
Imnul  Diviziei Albastre


vineri, 25 noiembrie 2011

Salvatore Giuliano - mafiotul devenit haiduc

autor: FrontPress 26.11.2011
Un tânăr sicilian idealist, sărac şi, mai presus de toate, temperamental, cum stă bine unui meridional, a îndrăznit să se rupă de vechile legi nescrise ale Mafiei. În decursul scurtei, dar fulminantei şi violentei sale cariere din anii 1940-1950, Turiddu, cum îl numeau prietenii, nu doar că a intrat în universul folclorului modern sicilian, dar a câştigat inimile tuturor admiratorilor (şi mai ales ale admiratoarelor) săi, devenind cel mai îndrăgit ”mafioso”. Un „mafioso” bun, dacă vreţi. Un rebel frumos şi nebun care a trădat deopotrivă Mafia şi autorităţile, devenind un haiduc-patriot în toată puterea cuvântului. Dacă viaţa sa a fost romantică şi tumultoasă prin excelenţă, misteriosul său sfârşit nu face decât să adauge greutate legendei celui mai iubit fiu al Siciliei!
Turi – Fulgerul Chipeş
“Ultimul cavaler al Siciliei”, “Fulgerul Chipeş” sau “Banditul Gentilom”, cum l-au denumit cu afecţiune ţăranii sicilieni, a văzut lumina zilei pe data de 16 noiembrie 1922, în cătunul Montelepre din provincia Palermo.
“Scorpion” tipic prin caracter şi manifestare, Salvatore Giuliano a fost cel de-al patrulea copil al lui Salvatore şi Maria Giuliano, care formau imaginea vie a unei familii sărace de agricultori insulari. Prietenii de joacă şi colegii de şcoală de mai târziu l-au îndrăgit instinctiv, fiind cuceriţi de caracterul justiţiar şi idealist al haiducului de mai târziu, şi l-au numit, în dialectul sicilian, cu diminutivele de Turi şi Turiddu.
Copil inteligent şi mereu primul la învăţătură între colegii săi de clasă, Turiddu a beneficiat de o educaţie primară, fiind totuşi nevoit să abandoneze şcoala. Tradiţia locului, dar mai ales sărăcia familiei sale, i-au impus să lase în urmă pentru totdeauna porţile şcolii.
Avea doar 13 ani când a început să lucreze pământul alături de tatăl şi fraţii săi mai mari. Munca câmpului l-a exasperat rapid. Prin urmare, tânărul i-a cerut unui unchi îndepărtat să-l ia cu sine, drept cărăuş de butoaie cu ulei de măsline.
Activitatea sa zilnică consta acum în parcurgerea drumurilor bolovănoase ale Siciliei, hurducăit în căruţă, alături de unchi şi butoaie. Evident, nu i-a plăcut nici această îndeletnicire.
La vârsta de 18 ani îl găsim pe Turi angajat al unei companii de telefoane locală. Băiatul se căţăra cât era ziua de lungă, instalând pe marginea drumurilor stâlpi şi fire de telegraf în toată provincia Palermo. Nici această îndeletnicire banală nu era pentru el. Soarta avea planuri spectaculoase pentru mezinul familiei Giuliano.
Vremurile nu mai aveau răbdare cu oamenii, ba chiar înnebuniseră de-a dreptul…
Norii sângerii ai celui de-al Doilea Război Mondial începuseră să se adune şi pe cerul Siciliei. Invazia Aliaţilor în insulă a dus la o mobilizare fără precedent al tinerilor. Salvatore urma să îmbrace haina militară a regimului lui Mussolini, când în anul 1943, Aliaţii au invadat Sicilia. Turiddu nu a aşteptat ca războiul să-i bată la uşă, ci s-a decis să facă primul pas.
Prin urmare, a intrat plin de curaj în periculoasa lume a traficanţilor de arme, implicându-se mai apoi în contrabanda generalizată din insulă. Tot atunci, de teama bandiţilor de rând care pândeau drumurile prăfuite ale Siciliei, Turi şi-a luat primul pistol. Între tânăr şi arma sa, a apărut o dragoste la prima vedere, iar efectul a durat toată viaţa: din acel moment, Salvatore nu a mai renunţat niciun moment la portul armelor asupra sa.
Data la care a început să ucidă a fost ziua de 1 septembrie 1943. Turiddu transporta un camion de grâu achiziţionat ilegal, grâu cu care intenţiona să-şi hrănească familia şi vecinii. La un punct de control din Quatro Molini, supus unui control de rutină, Turri a încercat să fugă, dar carabinierul a tras în el două gloanţe, reuşind să-l rănească în picior.
Ţintaş desăvărşit, haiducul incipient s-a întors şi a tras un singur cartuş – direct în inima carabinierului. Pe când fugea, s-a precipitat, scăpându-şi actele de indentitate pe jos.
Nu s-a mai întors după ele.
Familia l-a dus la Palermo, unde un medic i-a scos gloanţele din picior pe viu, fără anestezie (era război, iar toată morfina fusese rechiziţionată şi trimisă trupelor italiene de pe front). Medicul, cunoştinţă de familie de-a lui Salvatore Giuliano senior, l-a adăpostit şi îngrijit pe Turi până când acesta s-a refăcut total.
Represaliile autorităţilor au sosit sub forma unui raid poliţienesc, în urma căruia numeroşi localnici din Montelepre, inclusiv familia lui Salvatore, au fost ridicaţi şi duşi la închisoarea din Monreale. De unul singur, înarmat doar cu pistolul şi curajul său nebunesc înnăscut, Turiddu atacă noapte puşcăria, eliberându-şi consătenii şi rudele. Inimile oamenilor erau cucerite definitiv de tânărul cu alură de Rudolf Valentino şi briantină în părul pieptănat pe spate, care ne priveşte şmechereşte din fotografiile de epocă…
Sicilia, viitor stat american?
Alături de consătenii care s-au decis să-l urmeze până la moarte, tânărul Salvatore s-a refugiat în Munţii Sagana, unde a fondat o adevărată armată personală. “Recruţii” săi – colectaţi de voie-de nevoie din drojdia imundă a societăţii siciliene, circa 50 de bandiţi de joasă speţă, ucigaşi, dezertori şi vagabonzi – aşteptau să fie coordonaţi şi conduşi de acest Robin Hood meridional.
Turiddu le-a impus o disciplină strictă, organizându-i şi antrenându-i în stil paramilitar. Primii bani obţinuţi din jafuri asupra caselor celor bogaţi au fost folosiţi exclusiv pentru cumpărarea de armament. Astfel, la primele ciocniri cu carabinierii, oamenii lui Turiddu au ripostat cu mitraliere grele.
Eroul nostru, purtat de idealismul său nativ, visa mai departe de o carieră de bandit. Salvatore începe să fie interesat de politică şi mai ales de naţionalismul separatist. Scârbit de dispreţul cu care insula sa era privită de guvernul italian, sicilianul din el s-a revoltat. Turiddu voia nici mai mult, nici mai puţin decât ruperea definitivă a Siciliei de statul italian şi proclamarea independenţei insulei. La finele anului 1945, intră cu arme şi bagaje în rândul Mişcării Voluntare pentru Independenţa Siciliei, organizaţie cu orientare separatist-teroristă, din rândurile căreia făceau parte personalităţi importante ale societăţii siciliene, precum baronul Lucio Tasca, ducele Gugliermo Paterno şi politicianul socialist Antonio Canepa.
Turi primeşte gradul de colonel, intrând în conducerea aripii armate a mişcării separatiste. Personajului nostru i se promite achitarea pentru toate crimele sale şi ale oamenilor săi, în cazul în care separatiştii ar fi obţinut victoria. Mai mult, ar fi primit chiar un post de conducere în cadrul ipoteticului guvern sicilian. Cu toate că era doar comandantul militar al mişcării, Salvatore a refuzat să se subordoneze tuturor ordinelor conducătorilor.
Nemulţumit de ideile acestora, Turi iniţiază o serie de atacuri pe cont propriu asupra obiectivelor guvernamentale şi posturilor de poliţie. Tot atunci îşi începe şi cariera de haiduc, jefuind mai mulţi cetăţeni avuţi din insulă. Banii strânşi sunt donaţi văduvelor de război şi copiilor orfani; Turi donează o sumă de bani şi campaniei electorale a formaţiunii politice extremiste din care făcea parte. La alegerile din anul 1946, mişcarea separatistă nu a obţinut voturile scontate. Dezamagit, eroul nostru vine cu o idee fără precedent: se gândeşte foarte serios, nici mai mult, nici mai puţin decât la aderarea Siciliei la Statele Unite ale Americii!
Giuliano a mers până acolo încât i-a trimis o scrisoare personală preşedintelui de atunci al SUA, Harry Truman, în care îi cerea acestuia să nu mai piarda vremea şi să anexeze Sicilia Statelor Unite. El, Salvatore, ar fi urmat să se ocupe de toate formalităţile, inclusiv de construirea unei baze militare pentru soldaţii americani. Evident, Truman nu i-a răspuns niciodată.
Masacrul din Portella della Ginestra
” Turi, fiule meu, judecata Domnului nu este întotdeauna la fel cu cea a oamenilor” – Părintele Reni, confesorul lui Turiddu
Surd la îndemnul confesorului său din copilărie, Salvatore a rămas în continuare o problemă spinoasă pentur autorităţile neguvernabilei insule. În numele organizaţiei sale, Turiddu a continuat să lupte neobosit contra a ceea ce el numea “ocuparea frumoasei Sicilii de către porcii aia aroganţi şi înfumuraţi de la Roma”. Atacurile sale au devenit celebre în toată lumea şi l-au tranformat într-o legendă vie.
La începutul anului 1946, duce o luptă violentă cu forţele de ordine ale autorităţile, lângă Montedoro. Războiul de stradă avea să capete proporţii de bătălie, cei peste 1.000 de luptători ai lui Turiddu ţinând în loc mai multe companii de carabinieri.
Acţiunile şi luptele sale au ţinut aprins idealul unei independenţe a sicilienilor faţă de statul italian, perceput aici drept dispreţuitor şi exploatator. Forţele armate şi carabinierii erau incapabili să-i lichideze mişcarea sau să-l captureze.
Ţăranii sicilieni îl vedeau drept un trimis divin, iar bogaţii proprietari de pământuri se temeau de el în asemenea grad, încât ajuseseră să-l caute personal pentru a-i oferi sumele de bani dorite, astfel ca temperamentalul Turiddu să nu ajungă să le “colecteze” direct din casele lor, la miez de noapte…
Tânărul ajunsese să fie înconjurat de o aureolă de legende, mituri şi poveşti, în care fantasticul şi realul se împleteau.
Printre întâmplările reale se detaşează cea în care Salvatore a dat peste un poştaş care, în loc să trimită banii cuveniţi familiilor siciliene, deturna sumele, expediindu-le de urgenţă rudelor sale din Statele Unite.
Turi l-a împuşcat după o judecată sumară, apoi s-a decis să facă personal pe poştaşul pentru famiile nedreptăţite.
În timp ce o jefuia pe respectabila Contesă de Pratameno, nu s-a atins de verigheta garnisită cu diamante a acesteia. Haiducului i-a atras atenţia cartea pe care o citea respectabila aristocrată. După ce a citit volumul, i l-a înapoiat contesei printr-un subordonat, împreună cu o scrisoare omagială încheiată cu mii de mulţumiri.
Se năştea astfel legenda “Banditului Gentilom”.
Tot atunci a ţinut să se dezică de toate acţiunile Mafiei. Din nefericire pentru lupta sa politică, tot mai mulţi lideri separatişti erau arestaţi, iar fondurile sale deveneau tot mai limitate. Atunci s-a decis să-şi intensifice jafurile. Aproape toţi banii erau împărţiţi familiilor sărace afectate de secetă şi de taxele prea mari.
Salvatore a căzut apoi victimă unei manipulări a Mafiei, care s-a văzut brusc scoasă din centrul atenţiei de către un tânăr capabil, care făcea acte incredibile de caritate pentru tagma oamenilor săraci, tagmă dispreţuită de marii capi. După ce a primit o scrisoare de la o sursă misterioasă, Giuliano şi-a condus oamenii într-un raid în trecătoarea muntoasă de la Portella della Ginestra, intenţionând capturarea celui mai înfocat comunist sicilian, Girolamo Li Causi.
Încercarea de capturare s-a transormat într-un masacru. 14 civili, incluzând o femeie şi 3 copii, au fost ucişi, iar 30 răniţi. Salvatore nu a tras niciun foc, ordonând oamenilor săi să tragă pe deasupra mulţimii.
Pe baza datelor noi, istoricii moderni susţin că oamenii infiltraţi de Mafie pentru discreditarea Fulgerului Chipeş au tras fără milă în civili. De altfel, în prezent, pe monumentul ridicat în memoria victimelor, este scris că acestea au fost în totalitate ucise de Mafie şi de proprietarii de pământuri îndelung “vămuiţi” de eroul sicilian, fără să-l menţioneze pe Turiddu printre vinovaţ. Incidentul a dus la un adevărat scandal naţional, care s-a încheiat în anul 1956 cu condamnarea tuturor oamenilor lui Turi.
Unde eşti tu, Turiddu?
Turi devenise incomod, indezirabil în egală măsură pentru autorităţi şi Mafie. Şi-a văzut în continuare de războiul său personal cu comuniştii şi cu milionarii italieni, care nu erau destul de filantropi, în opinia sa. Treptat, interesul societăţii siciliene în problema secesiunii a devenit tot mai estompat odată cu trecerea timpului, astfel încât, în pragul anului 1948, mişcarea separatistă siciliană îşi pierduse aproape toţi susţinătorii.
Singur şi rebel, Turiddu continua să sfideze autorităţile, scriind scrisori comisariatelor şi îndrăznind să cineze seara, la vedere, în restaurantele de lux din Palermo. La plecare, Turi lăsa notiţe pe şerveţele, amintindu-le carabinierilor că trecuse şi pe acolo.
În consecinţă, recompensa pusă pe capul său s-a dublat, iar Roma a creat o forţă poliţienească specializată în stârpirea banditismului sicilian şi capturarea lui Salvatore. Nu mai puţin de 300 de carabinieri au atacat fortăreaţa muntoasă unde se ascundea acesta, dar majoritatea oamenilor săi au scăpat din încercuire. Pe 14 august 1949, oamenii lui Turiddu minează un drum pe care urma să treacă un convoi de poliţie care se îndrepta spre cazarmele din Bellolampo, în apropiere de Palermo. Rezultatul a fost moartea a 7 carabinieri şi rănirea gravă a altor unsprezece. Exasperat, guvernul italian trimite 1.000 de militari din trupele de elită, sub comanda colonelului Ugo Luca.
Iar de aici, lucrurile devin destul de confuze, circumstanţele morţii lui Salvatore nefiind lămurite pe deplin. Pe data de 5 iulie 1950, se pare că Giuliano a fost ucis în Castelvertrato. Conform raportului oficial, căpitanul de carabinieri Antonio Perenze l-a împuşcat de aproape, în timp ce Turi s-ar fi opus încătuşării.
Ancheta ulterioară nu a făcut decât să încurce şi mai rău iţele. Reporterul de investigaţii Tommaso Bessozi a declarat că singurul lucru care se ştie cu exactitate este acela că Turiddu era mort. Gaspare Pisciotta, omul de încredere al lui Salvatore, a declarat că poliţia i-ar fi promis iertarea tuturor faptelor, precum şi o sumă de bani, dacă reuşeşte să-l ucidă pe Turi. Pisciotta a murit 4 ani mai târziu în închisoare. Prietenii lui Turridu i-au turnat în ceai 20 centigrame de stricnină.
La procesul victimelor din Portella della Ginestra, Gaspare Pisciotta a declarat că “cei care mi-au promis iertare şi bani pentru viaţa lui Turi sunt Bernardo Mattarela, Prinţul Alliata, Marchesano, premierul monarhist de atunci al Italiei, şi Antonio Scelba, ministrul de afaceri interne”. Cum era de aşteptat, niciunul dintre magistraţii amintiţi nu a fost condamnat…
În cultura populară siciliană, eroii şi luptătorii locali nu mor niciodată. Odată cu trecerea anilor, zvonurile despre o aşa numită auto-înscenare a morţii lui Turiddu au început să se înteţească. Conform unor apropiaţi ai familiei sale, Turridu a fugit din Sicilia în Tunisia, de unde s-ar fi îmbarcat ulterior spre Statele Unite. Versiunile populare insistau asupra faptului că Salvatore şi-a trucat propria înmormântare, în coşciugul său fiind pusă o sosie împuşcată ulterior de oamenii săi de încredere. Păcălind autorităţile şi forţele de ordine care l-au hăituit 27 de ani fără să-l fi capturat, Turi s-ar fi îmbarcat noaptea pe un vas cu destinaţia portul Tunis.
Giuseppe Casarrubea, un istoric italian al cărui tată s-a numărat printre victimele lui Turiddu, a petrecut peste 10 ani căutând să lămurească misteriosul sfârşit al haiducului sicilian. A insistat pe lângă procurorii siclieni pentru a obţine o aprobare pentru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Salvatore Giuliano din Montelepre. Experţii vor preleva mostre ADN din scheletul descoperit şi le vor compara apoi cu mostre care aparţin rudelor în viaţă ale banditului gentilom.
Giuseppe Casarubea şi Mario Cerenghio, un alt istoric pasionat de caz, susţin că fotografiile de epocă ale trupului lui Turri, făcute de carabinieri, reprezintă imaginile unui bărbat ale cărui trăsături nu seamănă deloc cu cele ale “Regelui din Montelepre”.
Pe de altă parte, raportul oficial menţionează că mama şi sora lui Salvatore i-au identificat cadavrul, dar istoricii contrazic şi acest amănunt, deoarece după spusele martorilor oculari, cele două femei au leşinat înainte de a vedea cadavrul.
Printre cei care aşteaptă rezultatul analizei ADN (prelevat în data de 9 octombrie 2010), se numără şi Salvatore Sciortino, nepotul lui Turi, care declara că i-a dus unchiului său flori la mormânt timp de peste 40 de ani, dar nu l-ar deranja de loc să afle că i-a adus omagiile altui decedat, în timp ce mult iubitul său unchi o ducea regeşte în sânul temutei comunităţi siciliene din America.
Turiddu a devenit şi un reputat personaj cinematografic şi literar. În anul 1961 apare prima peliculă dedicată sicilianului, intitulată Salvatore Giuliano; filmul este regizat de către Francesco Rosi, unul dintre cei mai mari admiratori ai eroului.
Celebrul scriitor Mario Puzo publică la rândul său, volumul Sicilianul, la finele anului 1984. Cartea a fost ecranizată trei ani mai târziu, în regia lui Michael Cimino, avându-l pe actorul Cristopher Lamger în rolul lui Turi.
În anul 1985, compozitorul italian Lorenzo Ferrero a compus opera Salvatore Giuliano, care a avut premiera pe data de 25 ianuarie la Teatro dell’Opera din Roma.
Autorităţile italiene nu au făcut publică, până în prezent, o concluzie clară bazată pe rezultatele testelor ADN. Se pare că Turiddu a luat cu sine taina dispariţiei sale. Cum stă bine oricărui personaj de legendă! De Parlog Nicolae – Descopera
«